Am pornit devreme spre Krui. M-am încurcat cu direcțiile și am pierdut o ora prin oraș. La începutul zilei era destul de răcoare și cerul era înnorat, dar după vreo oră de mers, a ieșit soarele și am scăpat totuși neplouat. Tocmai când simțeam nevoia de pauză, am surprins un alai de nuntă, într-un sat de pe drum. Am oprit să fac câteva fotografii. M-au invitat la masă, dar am refuzat politicos. Nu îmi era foame, dar încercam să ajung cât mai repede la destinație, mai ales că plănuisem o oprire la Cascada Way Lalaan, undeva la mijlocul distanței.
Cascada cu pricina, e un obiectiv destul de cunoscut din Lampung, dar m-am bucruat că, deși era weekend, nu era aglomerație. Parcarea era aproape goală. Am coborât mai multe scări într-o mică vale, la capătul căreia se auzea cascada. Nu e genul de cascadă care te cheamă să faci o baie, pentru că spațiul din jur e amenajat pentru cei ce vin din oraș la sfârșit de săptămână. Până și albia ochiului de apă în care se varsă cascada, era cimentată. Asta, din punctul meu de vedere, este o problemă în Indonezia. Când un obiectiv tursitic devine celebru, oamenii din cel mai apropiat sat se mobilizează rapid și cer bani, toarnă trepte din beton (dacă e de urcat sau coborât), împrejmuiesc locul și contruiesc warunguri în imediata vecinătate. Toate astea se întâmplă foarte repede. Spre exemplu, cu ceva vreme în urmă, am fost din nou la Lubuk Tempurung, după 6 luni. Am plătit taxă la intrare, am făcut baie cu alte vreo 25 de persoane și am constatat cu tristețe că era mai multă mizerie.
Continuându-mi drumul spre Krui, am trecut repede prin Semaka (satul rău famat), la fel ca data trecută, dar ca și data trecută, nu am avut nici un fel de problemă. O patrulă de poliție oprea mașini, pe drumul prin pădure, departe de sate sau orașe. Am oprit la două vorbe și-o țigară, mai ales că l-am recunoscut pe unul dintre polițiști. Era unul dintre cei care m-au oprit între Bintuhan și Krui. Până am fumat țigara, ne-am mai făcut niște fotografii, după care mi-am văzut de drum.
Era o minunată zi de 14 Februarie 2015, iar eu eram singur pe drum. Are și singurătatea avantajele ei. M-am gândit la vrute și nevrute, rumegându-mi singur ideile și din când în când, opream pentru fotografii. Timpul trecea repede și m-am trezit din nou prin satele balineze din Lampung. Aflasem între timp mai multe informații despre balinezii ajunși în Sumatra. Deși din stradă sitația pare calmă, frecvent se iscă conflicte între etnia locală și aceștia, care au venit în cadrul programului Transmigrasi, prin anii `50. E vorba de un program inițiat în timpul colonizării olandeze, continuat apoi de statul indonezian, prin care în principal javanezii, dar și locuitori din Bali sau Lombok, erau relocați definitiv în locuri mai degajate (Sumatra, Kalimantan, Sulawesi sau Papua), pentru a scădea suprapopularea. La ora actuală, Java e cea mai aglomerată insulă din lume, cu peste 140 de milioane de locuitori, reprezentând 58% din populația indoneziei. Teoretic programul oferă o șansă populației mai sărace, foarte harnice, din zone aglomerate, precum Jakarta, să lucreze pentru a folosi mai eficient resursele de pe alte insule. Practic, e un program de javanizare, islamizare și control a insulelor din arhipelag și e sursa principalelor conflicte inter-etnice din Indonezia. Din punct de vedere al populațiilor indigene, e un abuz din partea guvernului, oamenii simpli văzând cum pierd teren, resurse sau putere economică, în defavoarea noilor veniți. Papua indoneziană este un exemplu, în care s-a intervenit și se intervine militar pentru calmarea spiritelor. O parte din triburi sau populația autohtonă s-a retras în pădure (pentru că acolo încă mai au unde să se retragă), iar cei care au rămas sunt persecutați sistematic. Până nu de mult, presa și publicul larg nu prea avea acces acolo și foarte puține informații ies la lumină. În câteva zeci de ani, papuașii au fost depășiți numeric de javanezi. De când au ieșit de sub ocupare olandeză, deși își doresc independența (la fel ca țara Papua Noua Guinee), au fost reduși la tăcere violent, de către fiecare sistem de guvernare indonezian. În tot acest timp, în Papua indonezină s-au pierdut vieți, s-au dezrădăcinat așezări, s-au defrișat întinderi mari de pădure, s-au exploatat resurse, a crescut populația, a scăzut nivelul de trai, fără drept de apel.
Dupamasă, cu vreo 2 ore înainte de apus, am ajuns în Biha, unde urma să mă întâlnesc cu un băiat pe care l-am cunoscut pe drum, când mergem spre Jakarta. Ne invitase să stăm la el dacă mai trecem prin Krui și fiind în zonă, am dat curs invitației. Casa în care locuia cu părinții era pe o uliță liniștită, aproape de ocean. Grădina era aranjată cu gust și plină de flori. M-am bucurat de ospitalitatea cu care am fost primit și de această dată nu am refuzat mâncarea. Am văzut un apus frumos pe o plajă din apropiere, după care ne-am întors spre casă, iar înainte de a intra la somn, am mai sat la o șuetă la un warung din apropiere. Eram la 27km de Krui.
15 Februarie: M-am trezit devreme, am băut o cafea aromată în timp ce soarele răsărea de după case și am pornit la drum pe la 6:30. Am făcut cam o oră jumătate până în Krui pentru că drumul era în lucru, dar și pentru că mă opream să fac fotografii. Am condus toată ziua, făcând pauze doar pentru cafea sau alte fotografii. Șoseaua care trece prin satul Lemong, urca apoi prin pădure. Am surprins o maimuță, de data asta vie, trecând strada și probabil pentru că era duminică, nu m-am mai întâlnit cu polițiștii. M-am bucurat de faptul că traficul era inexistent și mergeam destul de agale. La unul dintre warung-uri, am găsit o toaleta simpatică, cu vedere spre lanul de orez. Nu avea fereastră, ci mai degrabă bucăți de plastic rupte în loc de pereți, legate de gardul din fâșii de bambus ce împrejmuia toaleta turcească. Dacă stăteam în picioare, vedeam culturile de orez.
Ultimii 50km i-am parcurs în viteză pentru că nu îmi doream să mă prindă noaptea. M-a ajutat faptul că am mai trecut pe-acolo și știam ce fel de calitate avea drumul din față. În Mana am întrebat în câteva locuri și am ales un hotel (Rhona Vika), la aprox 5$/noapte. Am avut parte de o surpriză plăcută, din partea unui angajat (singurul) al hotelului. După ce am aflat prețul, înainte să iau o decizie, când eram pe punct de plecare, m-a strigat, mi-a făcut semn să stau, a venit și mi-a dat o piatră albă. Mi-a spus că e pentru mine, să îmi fac un inel. În principiu, pentru indonezienii de rând, doar piatra are valoare, fiind pusă într-un cadrul metalic ieftin. Le place să marcheze momente mai mult sau mai puțin semnificative din viață, oferind cadouri sub formă de piatră pentru inel (batu cincin). Am vrut să mă revanșez și ceva mai târziu am adus un pachet de biscuiți de ciocolată pe care i l-am oferit. La primire, a fost la fel de surprins ca și mine.
Nu am făcut duș imediat pentru că găsisem un loc, pe malul abrupt din nordul orașului, lângă niște vechi buncăre din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de unde am urmărit apusul, savurând un ceai ieftin, în care pluteau furnici moarte. Le-am înghițit, dacă vă întrebați, și nu era pentru prima oară.
Proprietarii hotelului erau foarte prietenoși și curioși. Mi-au spus că data viitoare când voi trece prin Mana, să vin și cu soția mea și ne vor lăsa să stăm două nopți fără să plătim. După lăsarea nopții, m-au luat cu mașina la o întâlnire cu alți membri ai familiei, ce avea loc la casa mamei lui. Boxele și instalația erau pe prispa casei din lemn și în fața scărilor, un tip presta la clape melodia cerută de public. S-a lăsat cu karaoke și arak, fel de fel de mașini opreau în fața curții, din care coborau cunoștințe de-ale gazdelor și se alăturau, dar n-a fost genul acela de petrecere care durează până dimineață.
16 Februarie: Am plecat ceva mai târziu decât de-obicei din Mana, pentru că aveam de parcurs o distanță relativ scurtă până în Kota Bengkulu, anume 137km. Într-un sat ce părea interesant, m-am abătut de la drumul principal ca să fac o pauză. Am găsit niște pescari care se odihneau la umbra palmierilor. Era amiază, soarele bătea din plin, era cald și aproape toată lumea intra într-o stare de moleșală, căutându-și ascunziș pe la warunguri sau prin locurile umbrite.
La o altă pauză mi-am revizitat cunoștințele din Serambi Gunung, Kecematan Talo (am aflat numele și l-am notat, mai mult pentru memoria mea). Era vorba de cei care ne-au servit cu o cafea data trecută, când mergeam cu Ioana spre Jakarta. M-au chemat în casă, m-au întrebat de sănătate, despre Ioana etc. Era plăcut să revăd fețe cunoscute, deși eram la a doua întâlnire. Ca amintire (kenang-kenangan) am primit 3 pietre semiprețioase.
Dupămasa am ajuns în Kota Bengkulu și m-am întâlnit cu Sofian (un pasionat al naturii, care m-ar fi ajutat să găsesc Rafflesia în junglă) și cu Ferdy (gazda de pe CouchSurfing, la care urma să stau o noapte). Aș fi stat mai multe zile dacă erau Rafflessia înflorite. E vorba de cea mai mare floare din lume, iar jungla din provincia Bengkulu este unul dintre locurile din Sumatra în care se găsește.
Am întreprins o plimbare scurtă la o plajă mai la Nord de oraș. Pe drum a început să plouă, iar pe ultima parte a drumului am mers pe jos, prin noroi. Apa din bălți era mai caldă decât ploaia, probabil de la pământul care a fost încălzit de soare mai devreme. Locul era liniștit, sus pe stânci, de unde se auzeau valurile care se spărgeau de mal, dar din cauza ploii nu am imortalizat momentul. Seara am mers la Cafe Eleven unde niște băieți prestau live. Am schimbat mai multe povești cu Ferdy, care în ciuda vieții nu tocmai pline de urcușuri, mi s-a părut calm și foarte dezghețat. Kota Bengkulu a fost la fel de simpatic ca și prima oară când l-am vizitat, cu liniștea caracteristică și oameni prietenoși.
17 Februarie: După ce m-am trezit, am mers cu Ferdy până în piața tradițională din oraș să degustăm niște bunătăți de-ale locului, după care am pornit spre Argamakmur, un oraș pentru care m-am abătut de la drumul principal cam 30km. Orașul e retras spre munți și e înconjurat de culturi de orez, cel puțin la fel de frumoase ca terasele de la Jatiluwih din Bali. Acolo m-am întâlnit cu un văr de-al gazdei mele, cu care am mers la cascada Palak Siring. E un obiectiv turistic la care se plătește bilet de intrare, dar după casa de bilete a urmat o plimbare liniștită pe o potecă pavată, pe marginea unor canale ce aduceau apă din adâncul pădurii, construite de olandezi.
Excursia asta solitară m-a făcut să fiu mai atent la căldura cu care sunt întâmpinat, găzduit și ajutat. Sumatrezii nu încetează să mă surprindă pozitiv și treptat, am observat că e o caracteristică de pe întreg teritoriul insulei, nu numai din anumite zone. În tot periplul meu/nostru prin Indonezia, nicăieri nu m-am simțit mai în siguranță pe străzi, mai încrezător în oameni, mai aproape de casă, mai ca din familie. Am fost invitat să rămân peste noapte la ei, în Argamakmur, ceea ce mi-ar fi convenit datorită climei răcoroase, dar mă așteptau alți kilometri și alte întâmplări, așa că am acceptat politicos o cafea, înainte de a reveni spre drumul propus inițial.
Mai aveam cam 100km până în Seblat (Putri Hijau, după denumirea veche), deci trebuia să mențin un ritm constant, dar peisajul ireal de frumos, mai ales la apus, m-a făcut să mă opresc de mai multe ori pentru fotografii. Deși am sperat să nu se întâmple, m-a prins ploaia și s-a înoptat chiar înainte să ajung la destinație. Satul Suka Baru, în care urma să stau câteva zile era cam la o oră de mers pe scuter, pe un drum rău, spre interiorul insulei, lângă rezervația de elefanți ECC (Elephant Conservation Center) Seblat, din cadrul Parcului Național Kerinci-Seblat. Am ajuns seara pe la ora 22, în casa familiei la care m-am cazat. Aveau câteva camere pentru oaspeți, amenajate rudimentar, cu paturi imense acoperite cu plasă de țânțari. Pentru mine, un confort mai mult decât suficient. Atâta timp cât aveam o cameră, un pat și un birou, nu puteam decât să fiu mulțumit. Ploaia a continuat toată noaptea, iar eu am trecut în lumea viselor, pe sunetul picurilor ce loveau acoperișul de tablă, fără să știu cât timp voi sta sau ce voi face în zilele următoare.
Atenţie SUMATRA! Am pus cap la cap locurile prin care am trecut, cu linkuri spre articolele din blog corespondente:
