Într-un mesaj de la gazda noastră din Bandung aveam indicațiile cum să ajungem la locul unde urma să stăm câteva zile. Se înnoptase deja așa că ne grăbeam să ajungem cît mai repede. Nu vedeam nici o diferență față de Jakarta: aceeași densitate pe centimetru patrat, praf, sute de scutere, trafic infernal, angkot-uri, autobuze, camioane și pietoni care treceau strada, la limita accidentului.
Nu mai era în schimb zăpușala din capitală, cu care încă nu am apucat să ne obișnuim. Am coborât din angkot în zona numită Lucky Square (după mall-ul care era pe colț) și după ce am văzut un șobolan mort, cât antebrațul (cu tot cu palmă), lângă un warung, am grăbit puțin pasul ca să ajungem cît mai repede la locație. Am stat într-o cameră mare, cu mai multe paturi, într-un fel de cămin a facultății la care predă gazda noastră. Am făcut un duș și ne-am culcat ca să nu intrăm la conclizii pripide, p fond de oboseală. Aici nu mai era liniște, ca în apartamentul din Jakarta. Traficul din strada principală se auzea înfundat, iar dimineața, imediat după ce răsărea soarele și se auzea invitația la moschee, diverse scutere veneau și parcau, parcă chiar sub fereastra noastră. Lume de aici nu prea ține cont de cei care dorm. În orice casă e gălăgie iar locatarii, chiar dacă au un oaspete care doarme, vorbesc nestingherit sau își urmează rutina, indiferent că e zi sau noapte. Poți dormi dacă ești foarte obosit și nu mai auzi sunetele din jur, sau dacă îți pui dopuri în urechi (am încercat varianta asta, dar nu îmi sunt confortabile).
01 Iunie – Ne-am hotărât să mergem în centrul Bandung-ului pe strada Braga. Auzisem din vreo 2-3 surse că e o zonă de interes turistic a Bandungului. După ce am coborât din ankot, am luat-o la pas, trecând pe lângă un râu mizerabil în care făceau baie niște copii.
Strada Braga e o stradă la fel ca altele, unde erau niște baruri, restaurante și magazine cu suvenir-uri. Am intrat într-un restaurant care avea wireless, ne-am comandat ceva de mâncare, iar eu mi-am luat o bere Anker, care era la ofertă (1$, față de 1,5S). A fost așa de bună încăt nu mi-am mai comandat alta. O așteptam pe Sisca, amica noastră din Jakarta și niște prieteni care ne-au răspuns solicitării de pe Couchsurfing. Pentru indonezieni, CS-ul este o metodă de ași face prieteni bule. Am început să mă obișnuiesc cu faptul că dacă pun un mesaj pe grupul unui oraș, aici voi primi multe răspunsuri, invitații în diverse locuri sau invitații de a sta la ei. Nici nu a fost nevoie să trimit cereri clasice, precum zecile pe care le-am trimis în Italia. Postez un mesaj că vom fi în zonă și propunerile veneau singure. Urma să aflu că nu are rost să dăm curs tuturor invitațiilor. Indonezienii comunică foarte mult prin sms-uri. Daca le răspunzi la toți pierzi foarte mult timp și șansele de a ajunge la un consens cu privire la un loc de întalnire sau o oră fixă sunt oricum minime. Ca să vă dau un exemplu, pe noi trebuia să ne aștepte cineva, în prima zi, în autogara din Bandung. Înca de pe drum trimiteam mesaje ca să o informez pe persoana respectivă pe unde suntem, cam pe la ce ora ajungem, locația în care va opri angkot-ul și locul unde trebuie să ajungem să ne cazăm. Normal că nu ne-a așteptat nimeni, iar răspunsul pe care l-am primit prin sms, după ce am ajunsesem deja de 20 de minute a fost „Sunt la fitness. Nu am știut că ajungeți așa de repede.”
Revenind la întâlnirea de la restaurant, ne-am cunoscut și am plănuit împreună să mergem la un spectacol de muzică tradițională, undeva la vreo oră distanță de centru, adică la Suang Angklung Udjo. Video prin magazin Angklung-ul e un instrumet muzical indonezian, realizat din bambus. O orgă cu angklung-uri este o multitudine de astfel de instrumente, de diverse grosimi și lungimi, care corespunde câte unei note muzicale. O orgă mică e făcută pentru o singură octavă, iar una mai pare poate cumprinde poate cuprinde mai multe octave, asemănător pianului.
Spectacolul care a durat vreo oră jumătate și cuprindea: wayang golek – teatru de păpuși din lemn tradițional, dans cu măști, arumba – o reprezentație muzială cu un alt instrument realizat din bambus sau helaran – muzică tradițională folosită la ceremoniile recoltelor.
Spre mijlocul show-ului, toată lumea din public a primit aleator câte un angklung, care emitea doar o notă muzicală dintr-o singură octavă. Ioana a primit Do Major, iar eu am primit Mi.
Ce a urmat a fost probabil unul dintre cele mai frumoase momente petrecute în Indonezia – MC-ul (maestrul de ceremonii) făcea cîte o mișcare a mâinii aferentă fiecarei note muzicale, publicul scutura angklung-ul aferent notei respective în așa fel încât am cîntat cu toții cîteva piese tradiționale și cîteva moderne. La final, pe muzica orchestrei care a însoțit fiecare moment al spectacolului, am dansat cu toții pe scena. Am dansat și noi, pentru că am fost invitați de către MC pe scena. Eram singurii oamneni albi așa că pe toată durata spectacolului, prezentatorul a vorbit și în indoneziană și în engleză, nu înainte de a ne întreba de unde suntem, cum ne cheamă și dacă ne place in Indonezia.
Toată lumea a participat, de la copii la adulți. A fost primul spectacol interactiv, în adevăratul sens al cuvântului, la care am participat, iar căldura și senzația plăcută de a participa activ la aproape toate momentele sunt greu de descris în cuvinte.
Se înnoptase între timp și prietenii noștri ne-au dus undeva la periferia Bandungului, pe un deal de unde se putea vedea o mare parte din oraș, numit Moko sau Chartil. Nu l-am găsit pe hartă, deci nu cred că aș ști să merg a doua oară. Era un loc unde se retrageau tinerii la o șuetă. Fiind deasupra metropolei și respectiv a poluării era mai răcoare și am putut vedea stelele. Nu aveau bere la barulețul de pe deal și nici nu cred ca cei cu care eram sunt mari amatori de băuturi alcoolice așa că ne-am mulțumit cu o porție de banane prăjite, cu zahăr brun și scorțisoară – pisang goreng. Urcasem cu mașină unui baiat din acest nou grup de prieteni, dar pe ultima porțiune nu s-a descurcat deoarece drumul era destul de îngust și cu multe gropi. Am trecut la volan (pe partea dreaptă) și am urcat ultimii 500m. La întoarcere m-a rugat să conduc eu până la un drum principal pentru că a văzut o fantomă pe drum. Nu m-a surprins să aud asta deoarece știam că indonezienii sunt, în general, animiști și cred în existența mai multor fantome sau spirite, unele bune iar altele rele. Sunt o prezență normală în spiritualitatea lor și indiferent de cultul căruia aparțin, fantomele sunt omniprezente.
02 Iunie – Împreună cu noile noastre prietene, am organizat o excursie la vulcanul Kawah Putih, un punct de interes turistic local. Una dintre ele a închiriat o mașină (30$/zi) și după ce ne-am strâns toate cele 6 persoane, înghesuiți ca sarmalele, am pornit la drum cu bucurie că ieșim din oraș și speranțe mari. Cei 50km i-am parcurs cam în 2 ore. Doar pe ultimii 10km traficul s-au mai rărit satele, în rest nu știai când treci dintr-unul în altul, pentru că sunt practic lipite și până nu am văzut terasele cu orez, culturile de ceai și vegetația luxuriantă, aveam impresia că suntem tot în Bandung. Casele păreau mai îngrijite, nu mai vedeam atâta mizerie și traficul era ceva mai aproape de normal.
Fiind duminică, la vulcan erau foarte mulți turiști și cum eram singurii bule de-acolo, mulți ne rugau politicos să facem poze cu ei. Fotografiatul cu necunoscuți era deja o constantă. Spre dupămasă ne-a prins ploaia, dar ne-am refugiat în mașină și am pornit spre Bandung. Din păcate, Kawah Putih nu ne-a impresionat cu nimic. Personal, mi-a plăcut mai mult pădurea de la baza vulcanului, unde era liniște și se auzeam fel de fel de păsări care ciripeau. Am fost la doi pași de niște băi termale, dar nu am mai intrat din cauza unor neînțelegeri de comunicare cu partenerii noștri de voiaj. Seara, în Bandung, înainte de a merge spre casă, am mâncat surabi (ca niște prăjiturele rotunde pe blat făcut din ou, orez și probabil lapte, pe care era așezată o umplutură dulce, sărata sau picantă, cu sau fără carne), la un restaurant local.
03 Iunie – Ne-am trezit din nou devreme, de data asta ca să mergem la universitatea (de fapt o școală post liceală sau școală de meserii) la care lucrează gazda noastră. Ne rugase să participăm la o oră de limba engleză. Am stat amândoi la catedră și am povestit (ce-i drept mai mult cu profesoara Dianita decât cu elevele), le-am încurajat să pună întrebări și nu am părăsit sala de clasă până nu ne-am fotografiat. Indoneziencele tinere, sunt destul de timide, în special dacă e vorba să discute cu un bule (om alb), probabil și datorită statutului femeii în societatea indoneziană. Am avut ocazia să aflăm mai multe despre asta, după curs, la o discuție cu Dianita.
Am aflat câte ceva despre islamism, despre tradiții indoneziene, despre diversitatea culturală, despre animism. Mi s-a părut una dintre cele mai dezghețate peroane pe care am întâlnit-o de când am ajuns în Indonezia. E militantă pentru drepturile femeii, într-o societate în care femeia este marginalizată și nu are dreptul să se exprime liber. Era întristată la gândul că aceste cutume nu se vor schimba curând, dar ne-a mărturisit că nu dorește să se mute în țări dezvoltate pentru că asta ar însemna să întoarcă spatele problemelor. Preferă să trăiască într-un mediu în care oricând ar putea avea probleme pentru ideile sale liberale și crede că dacă schimbă cel puțin persoanele din anturajul său, ea este împăcată. Seara am revenit la domiciliu și am povestit câteva ore cu Asum, o doamnă, nepoata portarului de la căminul în care stăteam, despre locuri pe care merită să le vizităm. Avem deja atatea de multe, notate pe diverse bilețele, încât nu cred că vom putea ajunge în toate.
Sunt foarte plăcut impresionat de căldura cu care suntem abordați: un zâmbet, un salut politicos. Cei care știu engleză ne întreabă de unde suntem, cât stăm, când am venit, dacă suntem căsătoriți, după care poveștile se pot întinde chiar și câteva ore. Ei discută cu calm, zâmbesc tot timpul, așa că uneori trece de miezul nopții și tot ai mai avea ceva de povestit. Miezul nopții e un reper pentru noi, o avertizare că trebuie să ne punem la somn. Imediat ce răsare soarele, pe la ora 6, încep să se audă chemările de la moschee din toate direcțiile, scutere care vin și pleacă, într-un două cuvinte, multă gălăgie. Încetul cu încetul le auzim tot mai puțin, mai ales dacă suntem foarte obosiți, dar somnul de aici nu se compară cu cel de acasa.
4 Iunie – Prietenele noastre din Bandung, ne-au chemat seara la karaoke. Mai aveam câteva chestiuni de rezolvat, precum să ne luăm bilete de tren spre Yogyakarta și să ne spălăm niște haine. Nu am reușit să cumpărăm biletele, deoarece din lanțul de magazine Indomaret, nu se puteau cumpăra decât cu cel puțin două zile în avans. Din gară se pot cumpăra doar în ziua călătoriei iar de pe internet se pot cumpăra doar locuri executive class, adică cele mai scumpe. Încă nu pot băga mâna în foc că tot ce scriu este adevărat pentru că părerile sunt împărțite. Când vrei să afli o informație, poți avea diverse variante de răspuns, de la tot atâtea persoane și uneori aest lucru ne poate aduce în încurcături mai mici sau mai mari, precum faptul că nu ne-am luat bilete de tren, ci ne-am decis să le cumpărăm din gară, în ziua plecării.
Karaoke-le nu ne-a mișcat așa de tare cât le-a mișcat pe ele. Au cântat și s-au zbenguit o oră, într-o încăpere antifonată, cu un televizor la care rulau videoclipuri originale sau contrafăcute, din diverse stiluri muzicale, cu subtitrarea aferentă. Asiacii sunt înebuniți după karaoke. Pe noi, doar ne înebunește.
05 Iunie – Ne-am luat bagajele în spinare și am pornit spre gară. Trenul cu care am vrut să plecăm era plin, adică nu mai erau bilete, deci varianta următoare era trenul care pleca seara și ajungea dimineața în Yogyakarta, adică trenul Economic AC (economic cu aer condiționat). Biletul a fost 10$ de persoană. Ne-ar fi plăcut să călătorim ziua, să mai vedem și altceva decât orașul, dar nu s-a putut. Venisem pe jos până la gară, care nu era departe de locul în care am stat, dar aici, mersul pe jos e destul de solicitant. Eram transpirați și prăfuiți. Ne-am întors acasă, am făcut un duș, am mâncat, am revenit în gară, de data asta cu angkot-ul, am urcat în tren și pe la 8 seara, am pornit spre Yogyakarta.
După cele întâmplate cu achiziția biletelor de tren, mă simt nevoit să vorbesc puțin și de părțile negative ale indonezienilor. Nu sunt practici. Spre exemplu, deși au calculatoare de pe care pot obține toate informațiile, din momentul în care am spus la ghișeu că vrem să mergem în Yogyakarta cu trenul X, a trecut mai bine de 30min până efectiv am achiziționat biletul. Prima oară ne-au scris o listă cu toate trenurile din ziua respectivă, apoi, ne-au spus că la trenul nostru nu mai sunt locuri și după ce i-am spus că vom alege trenul Y, a mai durat încă vreo 10 minute până am ajuns în posesia biletelor. Un alt exemplu ar fi vorbitul prin sms. În primele zile, mi-am pierdut mult timp scriind același lucru aceleiași persoane și tot nu a înțeles ce trebuia. Ei ar fi în stare să trimită 20 de sms-uri într-o oră, ca să alfe informațiile pe care le-ar putea afla printr-un singur apel telefonic într-un minut. Nu au simț organizatoric. Trebuie să le spună cineva ce și cum să facă. Cei care organizează ceva o fac în cel mai dezorganizat mod. Cert este că dacă pui întrebările de referință de la bun început (ce, când, cât timp, la ce distanță, în ce ordine, pe la ce oră), primești niște răspunsuri care par sigure, îti faci niște estimări sau așteptări și tot nu iese conform planului. De multe ori nu te poți baza pe ce spun și se angajează la sarcini pe care nu le pot duce la bun sfârșit. Nu pot evalua distanțele în kilometri, decât în ore și chiar și așa pentru o singură rută, părerile sunt împărțite.
