3. Abundență de turiști în Kuta și maimuțele de la Templul Uluwatu
25 iunie – Ne-am luat adio de la Lili, am încărcat din nou scuterul și am pornit spre Kuta. Am reușit să mă încalț cu o amendă, după ce am trecut pe roșu la o intersecție. De cele mai multe ori semaforul e doar un obiect de decor, mai ales pentru scutere și motociclete, dar înca nu ne bronzasem suficient de tare încât să fim confundați cu localnicii, deci am fost observați de un polițist care ne-a urmărit cu motocicleta.
Mi-a arătat un tabel dintr-o cărțulie subțire, ce am intuit ca e codul lor rutier și mi-a spus că trebuie să plătesc echivalentul a 200$. Știam de la Vesna, din Lovina, că ar trebui sa am la îndemână o bancnotă de 50.000idr (5$), pentru eventualitatea în care voi fi oprit, dar am uitat sa schimb și aveam doar un teanc de bancnote de câte 100.000idr. În timp ce polițistul se apleca să vadă ce ascund prin portmoneu, am scos o hârtie și i-am spus în românește „Doar atâta am!”. Ca să nu complic povestea, am vorbit tot timpul în românește și prin gesturi, explicând că mergem la aeroport să luam avionul spre casă și nu mai avem bani. A luat bancnota și a plecat.
Spre dupămasă am ajuns la hotelul Waringin, pe o străduță întortocheată din Kuta unde ne-am întâlnit cu Marius și Dragoș, care au o experiență bogată în Indonezia. Dragoș Dubina a călătorit mult, inclusiv pe la triburi uitate de lume din Papua sau Kalimantan, iar explicațiile și sfaturile lui cu privire la Indonezia au fost foarte pertinente și utile. Seara am stat împreună și am terminat țuica și vișinata pe care o mai aveam din România.
26 iunie – Ne-am început ziua cu treburi administrative: spălat, verificat mailuri la wi-fi, baie în piscină, pus la cale un plan pentru următoarele zile. Am ieșit să mâncăm preparate din carne de porc. Majoritatea balinezilor sunt hinduși, deci nu au restricții la porc ca și musulmanii, iar preparatele sunt de cele mai multe ori foarte bune. Poți găsi jumări, mușchiuleț, șoric sau bucăși de carne cu slănină. Mâncasem pentru prima oară porc de când am venit în Indonezia.
Străzile din Kuta sunt înguste și aglomerate cu turiști din toată lumea. E plin de magazine cu fel de fel de chestii de vânzare, saloane de tatuaj sau masaj, centre de închiriere sau școli de surf, restaurante, baruri, hoteluri și orice altă activitate comercială tipică turismului de masă. E forfotă peste tot, dar hotelul nostru este într-o curte mai retrasă, deci ne-am putut odihni bine. Seara am mers pe plajă, neechipați pentru baie așa că ne-am mulțumit cu apusul. Am făcut mai multe filmulețe pe care, dacă aveți timp, le puteţi vedea pe Canalul PlecatiDeparte. În Bali, dar mai ales în sudul insulei, vin mulți surferi. Plaja e largă, cu valuri mari și se întinde pe mai mulți kilometri la nord-vest de stațiune.
27 iunie – Deși ne plănuisem să stăm mai mult în Kuta (adică până am ajuns în acolo, spuneam tuturor că vom sta o lună), poate speriați de agitație, dar mai ales de faptul că nu corespundea deloc cu ce ne doream să fie Indonezia, am decis că mai stăm câteva zile, după care mergem în Lombok, insula vecină. Ca să nu stăm în Kuta, am plecat spre Uluwatu, un templu hindus, la vreo oră de mers spre sud. Din nou ne-a prins ploaia pe drum, dar nu ne-am întors, ci încrezători că va fi doar o rafală scurtă, am mers mai departe. Într-adevăr s-a oprit cam pe când căutam un loc de parcare, la intrarea în templu. Cu prețul de intrare, ne-am încadrat în limita pe care ne-am propus-o după Prambanan și Borobudur. Biletul costă 2$, chiar dacă ești bule (om alb).
Tempul e situat într-un parc, pe niște stânci abrupte ce oferă o panoramă superbă spre ocean. Nu putea fi mai frumos nici dacă era soare. Spre orizont norii închiși la culoare ne amenințau că va mai ploua, iar printre ei își făcea loc câte o rază de soare pierdută. Coborând privirea, puteam observa valurile care se succedeau regulat, spărgându-se puternic de stânci. Frumusețea locului nu era dată deloc de templu ci de natură, așa că ne-am plimbat pe creastă, în căutarea maimuțelor. Stăteau în mijlocul aleii, nestingherite de oamenii care treceau printre ele. Sunt obișnuite cu turiștii. Multora le fură bijuteriile, ochelarii sau telefoanele (cel puțin așa spune lumea). Printre pungile și hărtiile de pe jos, am văzut și o jumătate de ramă de ochelari de soare, deci mi-am închis buzunarele și geanta de la aparat, ca să nu fiu deranjat în timp ce fotografiez.
Stând ghemuit, o maimuță mi s-a urcat în cap și din spusele Ioanei, primul lucru pe care l-a făcut a fost să mă caute de păduchi. S-au strâns și ceva oameni în jurul meu crezând că o pățesc, dar relația mea cu maimuța era bazată pe încredere reciprocă. Am simțit cum s-a așezat comod cu coatele pe capul meu, ca un copil dus în spate, așa că am lăsat-o să stea liniștită. Nu aveam ce să îi dau de mâncare și nu îmi plăcea ideea de a cumpăra banane de la indonezienii care își duceau ziua pe-acolo, doar ca să le dau maimuțelor. Eram într-o întâlnire de gradul 3 cu rudele noastre nu prea îndepărtate și savuram momentul. M-am aplecat ca să poată coborî, am luat aparatul foto de la Ioana să îi fac și ei niște fotografii, după care am plecat mai departe, până în capătul parcului. Raportat la experiență, nu la valoarea culturală a templului, prețul biletului de intrare mi s-a părut corect, pentru Indonezia. Eram totuși în Bali. Până și noi ne așteptam să fie mai scumpă intrarea. Mai gasiți două filmări de la Uluwatu la sfârșitul postării.
Înainte de apus, am încercat să găsim o plajă ascunsă idilic printre stânci, dar a început ploaia din nou și ne-am întors spre Kuta. Ne-a prins noaptea în trafic și e aproape irelevant ce am mâncat sau unde am mâncat când am ajuns în stațiune. Eram deja cu gândul la următoarea noastră destinație: Ubud.
Te poate interesa: 10 obiective turistice gratis in Bali
:: va urma ::
