În Indonezia, doar 8 obiective sunt incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Ca sa vă faceți o idee despre ce înseamnă asta, în Romania, care e de aproape 8 ori mai mică, sunt 7 obiective. Pe de-o parte e trist, pentru că această stare de fapt reflectă atenția redusă a statului Indonezian față de patrimoniul cultural și natural de pe teritoriul său, iar pe de altă parte, dacă ajungeți în vacanță în Bali, iată un motiv în plus să mergeți la culturile sau terasele de orez de la Jatiluwih.
Jatiluwih e un mic sat, din sub-provincia (kabupaten) Tabanan, cam la 45km de Denpasar (o oră și jumătate de mers pe scuter, ținând cont de trafic și starea drumurilor). Fiind așezat la poalele muntelui Batukaru, la o altitudine de 600m, în Jatiluwih e puțin mai răcoare. Noi am ajuns dimineața pe la ora 8, pentru că Ioana trebuia să ajungă la un ritual de purificare balinez. Urma să aflăm mai târziu că la clădirile micuțe, ca niște posturi de control, de la intrarea în sat, se plătește o taxă. Pe la mijlocul zilei, când am fost întrebat de sănătate, de către un fel de paznic, am justificat că trebuie să merg după soția mea, la ritualul de purificare.
Peisajul Cultural din Bali, care constituie patrimoniu UNESCO, conține culturi terasate de orez și temple și se întinde pe o suprafață de 19.500ha. Încadrarea UNSESCO nu se referă doar la dealurile pe care crește orezul, ci și la întregul sistem social cooperatist de gestionare a apei (subak). Acesta datează din secolul al 9-lea și include templele apei, canalele de irigație și stăvilarele.
Subak reflectă filozofia balineză a celor Trei Motive ale Prosperității (Tri Hita Karana), anume tărâmul spiritual, condiția umană și natura. Cele trei elemente sunt în echilibru și interdependență. Sistemul subak dirijează practicile democratice și egalitare din agricultura balineză și fac parte integrantă din viața lor religioasă. În ciuda faptului că populația a fost și este în continuă creștere, balinezii erau printre cei mai productivi agricultori din arhipelagul indonezian.
Orezul este considerat un dar divin. Din păduri, apa izvoarelor intră în rețeaua de canale de irigații, curge prin temple și altare, iar apoi printre plantațiile de orez. De mai bine de 1000 de ani, rețeaua de temple ale apei a influențat culturile terasate și au modelat peisajul din Bali. Ritualurile care au legătură cu aceste temple, promovează relația armonioasă dintre oamnei și mediul înconjurător, recunoscând dependența față de forțele din natură, ca elemente ce susțin viața. Apa și terasele de orez sunt bunuri comune de care se bucură întreaga comunitate de fermieri, iar la lucrul câmpului participă cu toții, în egală măsură.
Evident, nu e singura comunitate din Indonezia care se ghidează după principii egalitare în casta sau tribul din care fac parte. Probabil de aici își au rădăcini multe dintre modurile de manifestare ale relațiilor strânse din castele și triburile indonezine: absența intimității, întrebările și alte informații transmise prin terțe persoane, sau lipsa de operativitate în situații cât se poate de banale. Soluțiile la probleme sunt căutate, gândite și găsite de întreaga comunitate, fără presiunea timpului.
Am lăsat-o pe Ioana la locul de întâlnire pentru ritualul de purificare și m-am întors spre terasele de orez. Există un traseu care se poate face pe jos, cu bicicleta sau cu scuterul, coborând de la drumul principal. Câteva ore, am avut timp suficient să mă plimb pe acel traseu și pe alte drumuri mai puțin bătute de turiști. Am ajuns la templul Lukur Besi Kalung, care face parte din sistemul subak al satului Jatiluwih. Era plin de țânțari printre copacii din incintă, așa că vizita a fost destul de scurtă. Continuând incursiunea pe drumurile secundare, am ajuns din nou în drumul principal, cel pe care venisem din Denpasar, dar vreo 10km, mai jos. Practic găsisem o scurtătură. Cu siguranță sunt multe astfel de drumuri, cimentate sau cu pietriș, care îți permit să te abați în orice direcție, spre sate sau case unde turiștii albi (bule), încă mai sunt o priveliște ieșită din comun. Pe un astfel de drum, în Apuan, m-am blocat puțin printre mulțimile care participau la o sărbătoare. Inițial am vrut să fac un circuit ceva mai mare, dar am fost nevoit să mă întorc spre Jatiluwih, pe unde venisem.
Am schimbat câteva vorbe cu cei pe care i-am întâlnit departe de asfalt și m-am bucurat că am reușit să îmi schimb părerea despre balinezi. Am regăsit aceeași bucurie sinceră și am răspuns cu plăcere la aceleași întrebări cu care eram obișnuit din Sumatra (Unde mergi? Din ce sat ești? Unde e aia? E departe? Câti ani ai? Ești căsătorit?). Constatam bucuros că pot purta conversații simple în limba indoneziană, fără să mai amestec cuvinte din engleză sau gesturi. Am făcut progrese amândoi, dar mai avem multe de învățat. Uneori am senzația că după cele 8 luni petrecute în Indonezia, abia zgâriem suprafața a ceea ce înseamnă culturi, tradiții și relații interumane. Vorbesc la plural pentru că pe teritoriul Indoneziei trăiesc 300 de etnii, care vorbesc peste 700 de limbi și dialecte.
După ce am luat-o pe Ioana de la ritualul de purificare, am mai dat o tură împreună printre terasele de orez, pe drumurile care mi s-au părut cele mai frumoase. Ne-am îndreptat spre satul în care era festivitate mai devreme, pentru că pe-acolo era o scurtătură către drumul ce urcă spre Lacul (Danau) Beratan. Este unul din cele 4 lacuri din cratere vulcanice din Bali și locul unde se găsește templul Ulun Danu Beratan, un alt templu balinez celebru.
Am urcat spre lac, până nu s-a mai putut vedea valea de jos, din cauza norilor. S-a răcorit destul de bine și cu puțin timp înainte să ajungem la lac, începuse ploaia. Am poposit la un warung mobil să mâncăm un fel de supă, cu un fel de perișoare din carne (bakso), ca să ne mai încălzim. Pentru că vremea nu ne-a permis și nu mai era mult până la apus, am lăsat plimbarea pe lângă acest lac, pentru altă dată.
