Recent, în cadrul unui interviu, am fost întrebat „Dintre hobby-urile tale, care îți place cel mai mult?”. Am raspuns rapid „Călătoriile”, iar apoi mi s-a pus întrebarea care m-a închis pentru câteva momente „De ce?”. În urmă cu câțiva ani m-a mai închis (adică m-a pus pe gânduri, m-a făcut să introspectez un raspuns bun, care să mă satisfacă) cineva, cu o întrebarea „Pentru ce ești celebru?”. Până la urmă i-am dat de capăt.

Așadar, de ce îmi plac călătoriile? Cum mă schimbă? Mă fac mai bun sau ele sunt doar un capriciu? Trebuie să mă schimbe în vreun fel? Trebuie să mă facă mai bun? Există vreo altă activitate care să îmi aducă mai multă satisfacție? Călătoriile mă împlinesc? Contează chiar așa de mult că am ce povesti după o călătorie? Schimb în bine ceva, la mine sau la restul lumii? Trebuie să schimb ceva la restul lumii? Acestea sunt întrebările pentru care încerc să găsesc răspunsuri, pentru că de câteva zile mă gândesc destul de mult la ele.

În continuare, mă voi referi la călătorie ca orice explorare voluntară a unui loc mai aproape sau mai departe de casă, cu cât mai puține elemnete cunoscute dinainte. Nu mă refer la sejurul turistic la mare sau la Predeal, nu la hotelul de 4 stele, nu la masa cu 4 feluri de mâncare aranjată special pentru tine în vacană. În primul rând, o călătorie ne scoate din zona de confort, în care controlezi destul de multe variabile. Zona de confort e acasa, cu familia și prietenii, este ieșirea la un suc sau la o bere, e emisiunea preferată de la TV, e job-ul pentru care te trezești dimineață devreme, e cadrul mai mult sau mai puțin intim pe care l-ai pregătit ca să te simți bine, să nu îți lipsească mai nimic, iar lipsurile (dacă sunt), reprezintă o convenție cu tine însuți, o acceptare și o adapatare tacită la situație. Confortul e relativ. Pentru tine poate însemna tot ce am scris mai sus, pentru mine poate că este să stau pe un sac de dormit, pe un izopren, într-un cort, într-o pădure de brad unde să nu aud decât vântul care înclină încet pădurea și din când în când câte un scârțâit de trunchi de brad mai bâtrân, fără Ipad, fără a doua furculiță de la masă, fără cana de porțelan gravată cu numele meu, fără calcule, fără adidașii de 100Euro, fără manele, fără opțiunea de a alege un tricou din 100.

Practic, ieșirea din zona de confort și încercarea de a găsi soluții la o problemă a fost motorul din spatele marilor descoperiri, a evoluției umanității și cred că nu sunt prea filosofic aici. Dar dacă greșesc? Ce se întâmplă dacă apare ceva inopinat? Greșala sau situația neprevăzută este condiția reușitei, pentru că situația neprevăzută e cea care mă învață ceva ce nu știam. Eșecul trebuie privit ca un pas spre reușită. Societatea ne învață să nu greșim, să fim perfecționiști, dar eu cred că ar trebui să ne educăm, să adunăm cât mai multe greșeli. Bătrânii, istoria, tradiția, proverebele și știința ne spun care sunt greșelile și cum trebuie să procedăm ca să nu le facem, dar oricum greșim în continuare, repetăm greșeli și vom continua să greșim. Așa că, de ce să evităm greșala, de ce să ne fie frică de ea, de ce ne încurajăm să nu greșim? Experiența proprie este cea care ne educă cel mai bine. Copilul trebuie lăsat să cadă ca să învețe că gheața alunecă. Dar odată cu trecerea timpului, începem să ne clădim un sistem de valori, să selectăm ce ne palce și ce nu ne place, să ne creem cadrul nostru intim, zona noastră de confort, cu alte cuvinte, ne plafonăm. Cana mea, banii mei, geaca mea nouă, mașina mea, telefonul meu, casa mea, terenul meu, ideea mea, munca mea, dreptul meu de autor, blogul meu (aici m-am înțepat), sunt bunuri, care în cel mai bun caz vor servi moștenitorilor după ce murim. Bunurile îmbunătățesc calitatea vieții, ne apropie de fericire, dar nu o condiționează și după un anumit prag, nu mai au nici un efect (vezi acest film). Dacă simți că trebuie să lași ceva în urma ta, atunci acumularea de bunuri e calea potrivită pentru tine. Dacă vrei să ai ce povesti la bătrânețe, ține cont că e posibil ca micile detalii și întâmplările neprevăzute să fie de fapt cele mai importante, punctele centrale ale poveștilor sau povestea în sine. Cred că, într-un final nicicum nu greșim. Nu există un răspuns perfect la scopul activităților noastre. Chiar dacă ar fi, cine ar respecta-o? Cel mai bine e sa încercăm să realizăm activitățile care ne aduc un plus de plăcere, fără să ne gândim foarte mult la consecințe sau la faptul că am putea greși.

Societatea modernă e cea care ne învață că trebuie să ne fie frică de greșeli, iar frica e reacția noastră la întâlnirea cu elemntul de noutate sau cu necunoscutul. Parcă pe măsură ce înaintez în vârstă un sentiment de frică își face loc și în interiorul meu. Nu aș mai face bungee jumping, cum îmi doream în adolescență, mă uit de 2 ori când trec strada sau sunt pe drumul fără prioritate cu mașina. Enumerarea de situații în care acum conștientizez mai intens fricile, poate continua. Doar că frica, la fel ca și alte atitudini, se educă, voluntar, pentru că nu am auzit la școală de cursuri împotriva fricii (ce-i drept nici nu am fost la școală de multă vreme). Suntem educați să ascultăm, să respectam regulile (doar pentru că sunt reguli), să stăm în banca noastră, să facem aia pentru că așa se cuvine sau că așa trebuie, în loc să fim învățați să întrebăm „De ce?”, să fim curioși, să fim creativi, să încercăm, să testăm, să facem altfel. Frica trebuie înfruntată, în mod repetat, pentru că odată cu trecerea timpului ea crește în intensitate și cu cât e înfruntată mai devreme și mai des, cu atât e mai ușor de învins. Poate acesta e un alt motiv pentru care îmi place să călătoresc: confruntarea cu fricile. Odată ce mi-am învins o frică, devin tot mai bun, iar peste următoarele probe, frici sau experiențe, trec mai ușor sau mai plăcut.

Eu vreau să acumulez experințe, nu bunuri – trăiri, nu obiecte. Dar de ce oare? De ce vreau să le acumulez? Pentru că sunt egocentrist, la fel ca și restul lumii, la fel ca și voi. Oricât am vrea să ascundem acest lucru, e în natura noastră să fim egocentriști. Orice activitate întreprindem de la noi pleacă și în noi are finalitate. În cel mai bun caz, după o vârstă începem să ne gândim la partenerul de viață, la copil, dar tot prin prisma experienței noastre. Când îți dorești ceva pozitiv pentru partenera/partenerul tău, tu îți dorești. Ea/el poate nu își dorește la fel. Educația pe care un copil o primește de la parinte se face în funcție de experiența părintelui, nu a copilului. Deci e corect să spunem că și atunci când suntem mai altruiști, de fapt suntem egoiști.

Ok. Deci, sunt egoist, dar de ce îmi place să acumulez experiențe și de ce îmi place să călătoresc? Experiențele sunt cele care îmi arată diferențele și asemănările dintre mine și restul lumii. Dacă citesc despre un loc sau despre o persoană, acel paragraf e o experiență intelectuală (în cel mai bun caz), pe când dacă sunt acolo, văd locul sau persona, simt mirosul, aud, relaționez, aflu fără să vreau lucruri despre care nu aș fi citit, adică am o experiență intelectuală, dar și senzorială. Cu cât ma expun la mai multe experiențe cu atât aflu mai multe informații valide despre lume, adică îmi lărgesc orizontul cunoașterii. Poate e doar impresia mea că am de unde alege, că am deschidere, că devin mai îngăduitor/înțelegător, că mă perfecționez, dar îmi place să cred ca așa stau lucrurile.

Dacă ar fi să concluzionez, pot spune că îmi place să călătoresc pentru că:

1. mă dezvolt multilateral (nu pot spune că am devenit expert în ceva, dar experimentez în continuare)

2. ies din zona mea de confort

3. sunt pus față în față cu fricile mele

4. îmi face plăcere

5. nu trebuie sa caut un sens sau un scop

6. îmi satisfac curiozitățile

7. colecționez experiențe care altfel ar fi imposibil de acumulat

Cu mai mulți ani în urmă, când eram pe insula La Palma (Spania), la sfârșitul unei zile de umblat pe jos, am poposit pe o plajă, în apropierea unui far, cu puțin timp înainte să apună soarele în mare. Mi-am aprins o țigară și m-am întins pe spate, rezemat pe coate, lăsând briza să îmi sufle în părul despeltit (aveam părul lung atunci). În timp ce priveam amândoi în depărtare și ascultam valurile cum se sparg înfundat la câțiva metri de noi, un amic mi-a spus oftând „Suntem norocoși!”. L-am întrebat „De ce?” Mi-a răspuns „Pentru asta…”, arătând cu palma deschisă spre orizont. Și avea dreptate.

 

Playlist filme ROMÂNIA

• 
• 
• 
• 
•