Am călătorit toată noaptea cu trenul din Bandung. Lăsam în urmă mii de luminițe, unele aproape, altele mai îndepărtate, pe măsură ce ne apropiam de Yogyakarta. Ne părea rău că mergeam cu trenul de noapte și că nu vedeam mai nimic. Aerul condiționat sufla puternic și chiar dacă ne-am înghesuit pe banchetele înguste și incomode, la un moment dat a fost nevoie să ne îmbrăcăm. La fiecare stație urcau vânzători ambulanți care își anunțau marfa zgomotos: cafea, ceai, alune, supă instant sau alte preparate. Până la 5 dimineață, când trenul a ajuns în gara din Yogyakarta, acumulasem multă oboseală. Aveam doar într-un mesaj pe telefon, indicațiile de a ajunge la o gazdă, de care am aflat abia pe tren, în noaptea aceea.
06 Iunie – Primul lucru pe care l-am făcut după ce am coborât din tren, ca să mai tragem de timp și să nu sunăm gazda la 5 dimineață, a fost să ne spălăm la toaleta din gară și să stăm puțin la negocieri cu taximetriștii. Am convenit la un rezoanbil 4$, pe o distanță de vreo 5-6km. Aveam Google Maps pe telefon, fapt ce s-a dovedit foarte util. Singurul inconvenient era că bateria nu mai făcea față: multe mesaje, comunicare prin Facebook, Google Maps pentru care activam GPS-ul, verificat mesaje pe Couchsurfing. Mai pune și faptul că de multe ori semnalul era slab și uite-așa bateria se putea goli foarte repede și uneori când aveam mai mult nevoie de ea.
Gazda ne-a primit foarte rece. Cineva vorbise cu cineva, care la rândul ei vorbise cu această gazdă. Am dormit câteva ore într-o cameră foarte încălzită, după care am ieșit puțin la plimbare. Pe drum m-am consultat puțin cu Ioana, căreia instinctul îî spunea că cel la care stăm nu ne vrea acolo. Am început să am încredere în instinctul feminin, dar mai ales în al Ioanei. De multe ori o întreb cum i se pare o persoană sau alta pentru că eu nu am nici răbdare, nici dispoziție să fiu atent la astfel de detalii, deși mi-ar prinde foarte bine. Femeile sunt atente instinctual la semnalele subtile pe care le dau cei din jur, la cum vorbesc sau la limbajul trupului și își fac rapid o parere despre interlocutor, părere care de cele mai multe ori, reflectă realitatea. Eram sătui de comunicarea prin sms-uri (parcă indonezienii doar așa comunică) și de persoane care mai mult ne încurcau decât ne ajutau, prin informații relative sau incomplete, așa că ne-am hotărât să ne căutăm un hotel pentru câteva zile. Simțeam nevoia de puțină intimitate și aveam nevoie de odihnă românească.
Yogyakarta e mai curat decât Bandung sau Jakarta, cu trafic mai aproape de normal, cu trotuare pe ambele părți ale drumurilor, spații verzi, curțile îngrijite, mult mai îngrijite decât ce văzusem până atunci. E capitala culturală a insulei Jawa, o regiune cu autonomie proprie, un fel de enclavă, recomandată căutărorilor de diversitate culturală, tradiții și obiceiuri jawaneze. Am mers cu autobuzul spre strada Malioboro, probabil cea mai cunoscută stradă din Yogyakarta, pe care am coborât printre magazine de suveniruri, warunguri, becak-uri (a se citi „beciac”, un fel de trișcă cu două locuri și cu un șofer care pedalează), trăsuri și sute de oameni, printre care și bule (oameni albi). Dintr-un fel de mall cu mai multe mici magazinuțe care vindeau accesorii pentru telefoane mobile, am făcut o achiziție ce s-a dovedit foarte bună. E vorba de un power bank, adică o mic acumulator, ce stochează energie, la care se poate lega telefonul sau alte gadget-uri mobile, care ne-a costat 20$. Practic, dacă e plin, power bank-ul poate încărca telefonul de 3 sau 4 ori. Ne-am murat rapid, pentru că era mai cald decât în Bandung și poate mai umed decât în Jakarta. Mersul pe jos, în special în astfel de condiții de climă e foarte solicitant. Pentru ultimul kilometru am luat un becak pentru că deja se înoptase și noi nu aveam rezolvată cazarea. Zona unde se cazează turiștii, mai ales backpack-erii sau turiștii cu rucsacul în spate, se numește Prawirotaman și cuprinde câteva străduțe înguste dar cocehte, unde găsești hoteluri, pensiuni (guest house), agenții de turism, baruri, restaurante, magazine de antichități, centre spa (în accepțiunea indoneziană a termenului), puncte de închiriere scutere sau biciclete și alte mici afaceri turistice. După ce am văzut alte câteva hoteluri, am ales Hotelul Duta, unde am făcut inițial rezervare pentru cinci zile. Pentru prețul de 13,5$/cameră/zi aveam o încăpere decentă, cu un pat, o măsuță, o oglindă, o priză și un ventilator, cîte o sticlă de apă de 0,5l/persoană/zi, prosop, mic dejun bufet suedez, cafea, baia pe hol și nu în ultimul rând, o piscină cochetă, cu cascadă artificială și vegetație la un capăt.
După ce ne-am adus bagajele mari la hotel, am făcut un duș si am ieșit la un restaurant cu Vali, un român ce locuiește de vreo 9 luni în Indonezia. Am mâncat pizza, mult mai scumpă decât mâncarea indoneziană și am băut niște păhărele de țuică (da, am luat cu noi niște țuică din țară).
07 Iunie – Dimineața am închiriat un scuter, cu 4$/zi. Mă speria traficul, dar și mai tare mă speria costul deplasărilor dacă nu am fi avut scuter. Era a parta zi de când Ioana are dureri foarte mari la umăr. Probabil se forțase cu rucsacul, iar aerul condiționat din tren i-a intensificat și mai tare durerea. Am mers la un salon de masaj din apropiere, unde maseurul a încercat să îi rezolve problema. După dureri, lacrimi și suspine, am revenit li nu am mai plecat nicăieri. Durerea era greu de suportat, iar plimbările puteau să mai aștepte o zi.
08 iunie – Ioana se simțea mai bine. Durerea persista dar nu mai era așa de intensă. Măcar a putut dormi, nu ca în noaptea anterioară. Și-a legat cu o eșarfă brațul uns, la propriu, cu toate alifiile și am decis să ieșim la o plimbare până la palaja Parangritis, la sud de oraș. Ne-a prin o ploaie pe drum și cerul a rămas înnorat. Plaja era foarte largă și plină de oameni, în general indonezieni, veniți să se scalde doar cu picioarele. Am fost singurul care a făcut baie pentru că indonezienii, mai ales musulmani, nu prea au obiceiul să se scalde în mare. Dacă ar fi să o facă, orium intră îmbrăcați. Oricum, localnicii au o legendă despre fantoma care îi duce în mare pe cei care merg pe plajă îmbrăcați cu haine verzi, deci nu mă așteptam să văd lumea înghesuindu-se să se arunce în valuri. Apa era tulbure și înspumată de la valuri așa că masca a rămas în rucsac.
Pentru că se simțea mai bine, Ioana a mai mers seara la o ședință de reflexoterapie pentru umăr. În timp ce ea se chinuia cu durerea, am stat afară la povești cu proprietarul salonului, căruia i-am răspuns întrebărilor, uneori puerile, depsre cultura naostră. Am învățat că ar fi mai bine să spunem că suntem căsătoriți, în special în anumite zone ale Indoneziei, asta dacă vrem să dormim în aceeași încăpere. La musulmani, nu este admis ca membrii unui cuplu să doarmă în aceeași cameră decât dacă sunt căsătoriți. În caz contrar, baieții cu baieții și fetele cu fetele.
09 și 10 Iunie – Am vizitat templele Prambanan și Borobudur, dar despre ele voi scrie într-o postare viitoare.
11 Iunie – Auzisem de alte plaje, mai frumoase decât Parangritis și ne-am decis să le căutăm. Am plecat târziu, pe la amiază știind că pe la ora 5 dupămasă se întunecă. Ne-am propus să ne trezim devreme încă de când am ajuns în Yogyakarta, dar nu am reușit în nici o zi. Din Parangritis am luat-o spre est, dar după vreo oră de mers cu scuterul, în ritmul meu de șofer începător, ne-am dat seama că nu vom ajunge la nici o plajă. Am profitat de puținul timp care ne-a mai rămas, să admirăm satele prin care trecem, să facem fotografii și efectiv să savurăm liniștea, pentru că drumul pe care mergeam era aproape lipsit de mașini sau scutere.
12 Iunie – Am vizitat o fabrică de batik (procedeu tradițional de vopsire a materialelor textile) din apropiere, dar la fel ca și cu templele, voi reveni cu o postare dedicată.
13 Iunie – Unul dintre mesajele pe care le-am primit pe Couchsurfing, după ce ne-am anunțat dispoziția pentru călătorii în afara circuitelor turistice și întânirea cu tradițiile indonezine, a fost o invitațe de a sta două zile la bunica unui CS-er (membru Couchsurfing), într-un sat, lângă Probolinggo, la poalele vulcanului Bromo. Era relativ în drumul nostru spre Bali, ne-am schimbat de multe ori planurile, deci am acceptat și pe la ora 11 am pornit cu autobusul. Despre poveștile din Probolinggo, vă vom invita să citiți într-o postare viitoare.
Dacă vi se pare interesant ce citiți, puteți să vă înscrieți și veți primi noutățile pe mail, de îndată ce publicăm ceva nou. Până atunci, toate cele bune!
Pingback: Lacul Titicaca – orașul Puno, ceai de coca, insulele plutitoare Los Uros și insula Taquile | PlecațiDeparte.ro