17 Iunie: Banda Aceh – Meulaboh
Aveam la dispoziție 6 ore până la apus, pentru a parcurge 240km. Cu Furia Verde, în Sumatra, e mai greu decât pare. Peisajele din primii 80km, până în Lamno, mi-au luat respirația. Pe partea stângă, munții sunt împăduriți și crestați de văi răcoroase prin care râuri mai mici sau mai mariîși fac drum spre mare. Pe partea dreaptă, plajele cu nisip alb sunt largi, încadrate de stânci cu vegetație. Valuri mari se sparg aproape de mal, iar în larg mici insule răsar din apa azurie. Am orpit de mai multe ori să fac fotografii, cu riscul de a nu ajunge în Meulaboh, acolo unde mi-am propus să înnoptez.
Șoseaua era largă, asfaltată și marcată, aprope fără gropi, iar cele care erau peticite, aproape că nu le simțeam când treceam peste ele. Drumul de coastă a fost refăcut după tsunami-ul din 2004, cu susținetere financiară internațională. Mai aveam de parcurs 140km la ora 16:00. Pe un drum obișnuit ar fi imposibil de parcurs în 2,5 ore, până la lăsarea nopții, dar fiind vorba de drum nou, construit după standarde internaționale, am reușit. Goneam pe drum și mă gândeam la bietul scuter. Nu îi mai făcusem schimb de ulei de prea mult timp. Oricum aveam de gând să îl vând înainte de a părăsi Sumatra.
Seara, am mâncat în familie, la gazda CS din Meulaboh. Nu am mai apucat să ieșim seara în oraș. Eram frânt, după o ai întreagă pe drumuri. Am închis puțin ochii și m-am trezit a doua zi dimineață.
18 Iunie: Meulaboh – Tapak Tuan
A început postul negru al Ramadhanului, deci dacă era să mă comport politicos pe durata zilei, trebuia să mănânc, să beau sau să fumez pe ascuns. Ramadhanul e o perioadă de 30 de zile, înainte de Idul Fitri, sau Lebaran, ce semnifică dezlegarea la mâncare și băutură, după o lună de post. Toți musulmanii așteaptă cu voioșie această lună, deși pentru mulți, e un chin. Ca să fie mai buni, să se purifice și să beneficieze de mila Domnului, la fel ca și creștinii, trebuie să țină post negru, adică nu beau și nu mănâncă absolut nimic, de la răsăritul până la apusul soarelui. Nu e ușor și mulți cad pradă deshidratării. Noaptea și-o petrec mâncând de mai multe ori, vomând și dormind.
Ca peste tot în lume, când regula e prea greu de urmat, se găsesc alternative. Cine mănâncă sau bea, trebuie să se ascundă. De ochii lumii, trebuie să fii corect, nu? Societatea nu e tolerantă și are un rol corector față de individ. Dacă ești văzut că mănânci sau bei lichide, comiți două pacate deodată: faptul că nu postești și faptul că o faci în public, te vede lumea și ai putea să îi provoci și pe alții la păcat. Nu e bine pentru că imaginea ta, felul în care ești perceput de societate, contează mai mult decât păcatul în sine. Dacă la creștinismul modern, păcatul este un eveniment personal, la islamici e un eveniment social. Oricum, pentru prea puțină lume, postul reprezintă o perioada de reflectare interioară, morală, de abstinență la păcat în sens larg, în încercarea de a deveni un om mai bun. Totul se rezumă la stomac, la trup, nu la spirit, la efemer, nu la etern, la formă, nu la fond.
Gazda mea și familia lui știau și acceptau cât se poate de normal, faptul că nu eram musulman și nu funcționam după regulile islamice. Nici ei nu erau fanatici, așa încât dimineață s-au asigurat că plec la drum cu burta plină. Aveam de parcurs 220km până în Tapak Tuan. Am trecut prin plantații nesfârșite de palmieri, deci nu pot spune că am fost impresionat de ce am văzut pe marginea drumului. După Blang Pidie, lucrurile s-au schimbat. Pe partea dreaptă era oceanul, cu valuri ce se spărgeau pe plaje sau în digurile contruite după tsunami, iar pe stânga, culturi de orez, în mijlocul cărora creșteau pâlcuri de copaci, ca niște insule. M-aș fi oprit de mai multe ori dacă nu aș fi ales să mă întorc cât mai rapid spre Padang.
Am ajuns în Tapak Tuan, înainte de apus și am decis să verfic Tuan Tapa. E vorba de urma unui picior mare, realizată din ciment, ce face referire la o legendă locală, cu dragoni, uriași și o fecioară. Neimpresionat, am mai rămas pe stânci, pe malul mării privind apusul.
Gazda la care am rămas peste noapte era un băiat, prieten cu un contact de pe Couchsurfing, care locuia in Banda Aceh. Nu mai știu dacă am vorbit despre asta în trecut, dar de foarte multe ori am stat sau mi-am petrecut timpul cu rude sau cunoștințe, de-a unor cunoștințe, de-a altor cunoștințe. Pentru orice situație, indonezienii pot să îți recomande un prieten sau o rudă, pe o rază de cel puțin 500km. E un fel de lanț uman care funcționează mai bine decât Couchsurfing-ul.
Am ieșit seara în oraș, dar străzile erau pustii. Lumea era plecată la rugăciune sau era cu capul în farfurii. Ajunși la o cafenea simpatică, pe malul mării, gazda a plecat să se roage, iar eu am stat cuminte și mi-am luat notițele din acea zi. Cumpărasem niște pietre semiprețioase de pe drum, pe care aveam de gând să le dau la șlefuit uni prieten din Padang.
19 Iunie: Tapak Tuan – Singkil
După selfie-uri și mâncare, am pornit spre cascada 7 Tingkat (7 Trepte), 5km la Sud de oraș, însoțit de un prieten de-al gazdei la care am stat. Deși e mică în comparație cu alte cascade pe care le-am văzut în Indonezia, mi-a plăcut atât de mult încât m-am schimbat și am făcut o baie. Nu era în plan, dar nu am rezistat tentației, mai ales după ce a ieșit din umbra soarelui de dimineață. Într-o oarecare măsură, ciudată și îndepărtată, îmi amintea de Padiș.
Am aflat cu această ocazie de un altă cutumă de Ramadhan. Fiind însetați în această perioadă, musulmanii se cam feresc de apă. Dușul e scurt și nu au voie să se scalde. Dacă apa le „intră în pori” consituie un păcat. Dacă se spală pe față și le intră vreun picur în gură, e păcat. Astfel, ca să nu calce strâmb nu se scaldă, nu bagă capul sub apă și rezumă la minimum contactul cu apa în timpul zilei. Mai mult ca sigur, din această cauză nu era nimeni la cascadă.
Mai sunt câteva atracții turistice în zonă, dar timpul meu era limitat, așa că mi-am luat adio de la baiatul care mi-a fost ghid la cascadă și mi-am continuat drumul spre Sud. După ce am făcut câteva fotografii din Hatta (un punct panoramic mai înalt, din apropiere), am continuat drumul, care se ascundea prin mlaștini, iar apoi, plantații de orez. Munții se îndepărtau și marea nu se mai vedea deloc.
În Subulussalam, șoșeaua se bifurcă: la stânga spre Sidikalang și respectiv Lacul Toba, iar la dreapta spre Singkil și Sibolga. Am avut o tentativă să renunța la Sibolga, deoarece nu am prea găsti informații despre oraș și îmi era teamă să nu găsesc nimic interesant, dar după ce am vorbit cu niște polițiști dintr-un post de control, am revenit la planul inițial. Când am oprit, i-am găsit făcând rebus și funând. M-au poftit să iau loc la ei in „birou” și după ce m-au pus în temă cu faptul că ei nu țin post de Ramadhan, mi-au adus și mie o cafea de la birtul (warung-ul) de peste drum. Am povestit despre nimicuri, după care le-am mulțumit și mi-am văzut de drum.
În Simpang Kanan (trad. Intersecția spre Dreapta – este denumirea satului), drumul se bifurcă din nou, am luat-o spre dreapta, unde peste 40km urma să ajung în Singkil. Google Maps nu m-a ajutat foarte mult pe această porțiune din Sumatra și la vremea respectivă nu găseam nicăieri distante rutiere exacte. Mă speria gândul că pentru 2 zile urma să merg după indicațiile localnicilor, ceea ce e destul de înșelător, după cum am mai povestit în episodul Ketambe. Și dacă tot am amintit de Ketambe, râul Atlas, acel mic râu ce trecea prin fața hometay-ului în care am stat 2 nopți, după ce își croiește drum prin munți, curge spre vest, spre zonele joase, își schimbă culoarea, crește mult în volum și se varsă în Oceanul Indian, chiar în Singkil. Înainte de vărsare, meandrează și formează mlaștinile care înconjoară orașul.
Singkil este celebru pentru faptul că e port de plecare spre insulele Banyak, un grup de aproximativ 99 de insule, majoritatea nelocuite, aflate la vreo 30km în larg. Datorită bugetului de care aș fi avut nevoie și a timpului care mi-a rămas, acestea au ișit de mult din itinerariul aceste excrusii. Acesta era unul dintre motivele pentru care stăteam pe gânduri la postul de poliție, mai devreme.Dacă tot nu mergeam în insule, prezența mea în Singkil era neoportună. Nu aveam cum să ghicesc ce pierdeam și faptul că am continaut drumul spre Singkil, a fost una dintre cele mai bune decizii alte întregii excursii.
Aproape toate construcțiile din Singkil sunt din lemn, ridicate pe piloni, deasupra mlaștinii. Chiar și homestay-ul în care am stat o noapte, era cosntruit urmând același tipar. Mi se părea altă lume, o schimbare radicală de peisaj, o surpriză plăcută, pe care nu îmi ajungea timpul să o explorez. Am ales o cameră fără baie, cu pereți de placaj, dar care părea mai primitoare decât ce văzusem înainte, unde camerele fără geamuri, erau înșirate de-a lungul unui hol lung și întunecos, a cărui podea scârțâia sub pașii mei. Chiar și prețul la care m-am tocmit cu proprietara, era din altă lume – sub 3$/noapte.
Am reușit să mai fac câteva fotografii înainte de apus, după care mi-am căutat ceva de mâncare. Unul, poate singurul avantaj al Ramadhanului este că la apus, străzile se aglomerează cu oameni care ies fie să vândă, fie să cumpere fel de fel de mâncăruri, unele obișnuite, altele specifice. Dulciurile, în special, sunt grozave. După ce am mâncat, mi-am luat notițele poe armonii, mai mult sau mai puțin armonioase, de la moscheile din jur. La o oră după miezul nopții, încă lălăiau, non stop de la apus, de la 18:30.
20 Iunie: Singkil – Sibolga
I-am rugat pe cei de la homestay să îmi facă o cafea, înainte de plecare, pe care am băut-o pe ascuns, lângă ușa de la garaj. Am mai zăbovit cam o oră, cu aparatul foto la îndemână, explorând orașul, care era mai degraba ca un sat, întins printre canalele râului. Am mai parcurs aproape 90km până la limita provinciei Aceh. Înainte de a intra în Sumatra de Nord, am regăsit sate în care erau biserici. Motivul pentru care mă entuziasmam e că acolo sigur erau comunităti, respcetiv locuri unde era dezlegare la mâncare și băutură, deci am făcut o pauză de cafea într-unul dintre ele. Ați observat cât de mult vorbesc despre mâncare? Făcea parte din planificarea zilnică. Mă mai ascundeam de ochii altora, să nu îi duc în ispită, dar îmi asiguram necesarul alimentar zilnic, ori de câte ori era nevoie. Gândiți-vă doar, ce se întâmplă în mintea unei persoane care nu mănâncă și nu bea o zi întreagă? La postul de control dintre cele două provincii, m-am salutat cu niște soldați care stăteau la umbră, cu puștile pe masă. După cât de blegi erau, mi-am dat seama că posteau, deci conversația a fost scurtă.
Odată intrat în Sumatra de Nord, drumul s-a înrăutățit. Din Barus, șoseaua era din nou pe malul mării. Plaja largă se vedea printre trunchiurile palmierilor. Satele prin care treceam erau parcă uitate de civilizație. În depărtare se vedea silueta insulei Musala, iar mai aproape de plajă, insule mai micuțe. La un moemnt dat, starea drumului s-a înrăutățit simțitor și nu puteam merge mai repede de 25km/h. Ocazional aveam câte o porțiune scurtă unde puteam accelera mai tare, dar ultimii 45km până în Sibolga, i-am parcurs în 2 ore. Am ajuns în centrul orașului Sibolga după lasarea întunericului. Despre acesta și despre restul drumului până la finalul excursiei, vă voi povesti în articolul următor…
Găsiți locația obiectivelor de mai sus, pe harta cu punctele de interes din Sumatra.
Atenţie SUMATRA! Am pus cap la cap locurile prin care am trecut, cu linkuri spre articolele din blog corespondente:
