Aproape orice circuit turistic prin Jawa, cuprinde o vizită la templul Prambanan și o vizită la templul Borobudur. Primul este hindus, iar al doilea este budist. Fiind în Yogyakarta, ne-am spus că nu putem veni în Indonezia fără să le vizităm. Ar fi ca și cum am fi mers în Atena, fără să vizităm Acropolele. De la agențiile de turism din Prawirotaman, puteam alege orice tip de vizitare a templelor (transport simplu cu autobusul, transport cu autocar cu aer condiționat, transport cu taxi-ul, transport cu ghid, transport cu taxa de intrare la temple inclusă, vizită la răsărit, vizită la apus sau orice alta variantă). Noi aveam scuterul deja închiriat, oricum ne doream să ne plimbăm pe cont propriu, să nu depindem de un program prestabilit sau alte persoane, deci planul nostru era să mergm în momentul în care pe Ioana nu o mai durea așa tare umărul. Nu aveam nici dispoziția morală și nici nu ne puteam orienta atât de bine încât să încercăm să le vedem pe ambele într-o singură zi.
Prambanan e mai aproape de Yogyakarta, la vreo 17 km spre Nord-Est, în direcția Solo (Surakarta), aproape de vulanul merapi, așa că în prima zi am pornit spre el. Locuiam relativ aproape de un drum principal, ca un fel de șosea de centură a orașului și nu am întâmpinat dificultăți în a găsi Prambanan pe indicatoarele rutiere. Oricum, aveam de rezervă telefonul cu Google Maps și battery bank-ul, în cazul în care ne-am fi pierdut. Chestiunea cu distanța față de centru e relativă, pentru că nu am văzut indicatoare care îți arată că ai ieșit sau ai intrat dintr-o localitate, iar densitatea populației este atât de mare încât ai senzația că nu ieși deloc din oraș. Templul se vede de la drumul principal, pe partea stângă. Am parcat scutrul și ne-am făcut loc printre vânzători de suveniruri să ajungem la casa de bilete. Pentu indonezieni biletul de intrare e vreo 2$/pers. Pentru străini, sau persoanele ca și noi, care nu avem fețe de indonezieni, biletul de intrare costă 17$pers. Mi s-a părut destul de scump, mai ales că nu se observă nicăieri că acei bani ar servi la conservarea monumentului, la curățenie sau la orice altceva. Turiștii străini folosesc o intrare separată, unde primesc o cafea și o sticla mică de apă, într-o încăpere cu aer condiționat.
Prambanan e monument din cadrul patrimoniului UNESCO, înscris pentru valoarea lui culturală, fiind cel mai mare templu hindus din Indonezia și din Asia de Sud-Est. Construcția sa a început în secolul 9 e.n., dar a fost abandonat la mai puțin de 100 de ani și s-a prăbușit în urma mai multor cutremure. Deși localnicii știau de existența sa, croșetând legende legate de apariția/construcția templului, acesta a fost redescoperit în 1811, de către Colin Mackenzie, în timpul unei scurte ocupațiii britanice ale Indiilor de Est Olandeze, dar o studiu minuțios al ruinelor nu a început decât pe la 1880. În contunuare, localnicii foloseau pietre din templu pentru fundațiile caselor, iar rezidenții olandezi decupau sculpturi și le foloseau ca ormanente în amenajarea grădinilor. Reconstrucția propriu zisă a complexului a început abia în 1918 și încă este în desfășurare. Altarul principal, dedicat zeiței Shiva, a fost finalizat în timpul regimului lui Sukarno, în 1953. Chiar și așa, templul este departe de frumusețea și anvergura pe care le-a avut acum mai bine de 1000 de ani. Multe altare nici nu s-au mai reconstruit, dacă nu s-a putut recupera 75% din pietrele originale. Probabil că nici nu se va mai restaura vreodată la forma inițială.
Sute de turiști locali își fac fotografii cu telefoanele, cocoțați pe fel de fel de pietre, alții (vânătorii de bule) abordează albii să își facă poze cu ei, zeci de vânzători ambulanți și magazine cu suveniruri care mai de care mai sclipitoare, printre care călătorul în căutare de valori culturale e agasat, poate chiar dezgustat. Plimbarea printre ruine, nu valorează prețul intrării, dar dacă am ajuns până în Indonezia, probabil că a meritat eforul.
În ziua următoare ne-am urcat din nou pe scuter și am pornit spre Borobudur, cea de-a doua atracție turistică importantă a insulei Jawa, a districtului Yogyakarta și a Indoneziei. Complexul este localizat la aproximativ 40km, la Nord-Vest de oraș, ceva mai aproape de vulcanul Merapi. Ne-am ghidat din nou după mijloacele noastre de orientare și după autobusele care ne depășeau, mergând în aceeași direcție. Ne-au ajutat și câteva indicatoare, pentru că templul nu e pe marginea drumului principal. De data asta intrarea pentru albi era de 19$/pers. Am plătit și banii ăștia, tot pe principiul „o dată-n viață”, ca la Prambanan. De data asta erau și mai multe tarabe cu kitsch-oșenii. Urcând scările spre platforma principală a templului ne-am dat seama că aici erau mai mulți turiști. Ne-a fost greu să facem fotografii fără oameni în cadru pentru că locul era supra-aglomerat. Începeam să mă simt agasat de cei care veneau să își facă fotografii cu noi și la un momend dat am început să refuz. Practic plătisem să văd templul nu să fiu megastar.
Templul budist Borobudur, constă în 6 platforme pătrate, așezate una pest cealaltă, ca o piramidă, decorate cu 2672 de basoreliefuri și 504 de statuete cu Budha dispuse după criterii geometrice, în mod egal, pe fiecare latură. La ultimul nivel se găsesc 72 de statuete Budha, în interiorul unor „stupa”, ca niște clopote găurite, în jurul unei stupa mai mare care le domină pe celelalte. Istoria templului Borobudur e la fel de însprâncenată ca și a Prambananului. Construit tot în secolul 9 e.n., a fost abandonat în secolul 14, odată cu conversia Indoneziei la islam. A fost redescoperit în 1814, de Thomas Stamford Ruffles și restaurat în mai multe etape, dintre care cea mai importantă a fost între 1975 și 1982. Templul a intrat in patrimoniul UNESCO în 1991. Actualmente este un loc de pelerinaj pentru budiștii din toată lumea, iar astăzi este cea mai vizitată atracție turistică a Indoneziei. Internetul e plin de referințe istorice și arhitecturale ale Borobudurului așa că nu voi insista în direcția asta.
M-am mulțumit cu câteva fotografii în care încercam să prind cât mai puțini oameni și să evit indonezienii care îmi căutau privirea să îmi ceară să fac poze cu ei. Ne-am bucurat de mai multă liniște și cadre aerisite, după ce am coborât la nivelurile inferioare ale templului pentru că sus, la cele 72 de stupa, nu aveam loc să respirăm. Coborând pe la ieșirea secundară, am găsit un loc liniștit, un fel de muzeu cu fotografii, basoreliefuri li statuete, fără turiști și după ce ne-am ascuns acolo de ploaie, ne-am retras spre scuter.
Mult peste buget și mult sub așteptări, am decis că mai bine încheiem aici lista cu obiective istorice. Raportat la nivelul de trai indonezian și la aglomerație, nu cred că vom mai vizita alte temple, dacă intrarea costă mai mult de 2$.
Exact asa ma simt si eu cand imi amintesc de toate calatoriile mele. Este un sentiment extraordinar, pe care din pacate nu multi romani il cunosc. Nu avem cultul de a explora si de a cunoaste locuri noi.. Asta pentru ca, intr-adevar, multi nu au posibilitate si nu au nici macar timp sa se gandeasca la acest lucru. Deci, trebuie sa fim recunoscatori pentru faptul ca am putut trai momente frumoase!