Imposibilitatea indonezienilor de a spune NU

Din câte am auzit, o caracteristică a cetățenilor din Asia de Sud-Est este că nu pot spune „Nu”. Pare drăguț și amabil din partea lor. Nu te pot refuza. Ai impresia că se dau peste cap să îți facă pe plac. Toată lumea surprinde plăcut în texte, această stare de fapt, dar pentru turistul care caută informații precise, este foarte neplăcut să fie înconjurat de răspunsuri care evită realitatea.

Indonezienii sunt la fel. Cultura și istoria lor i-a făcut să fie timizi față de oamenii albi. E o timiditate pe care nici acum nu mi-o pot explica. Copii se ascund pe după fusta mamei, întorc capul sau încep să plângă. Adulții zâmbesc și chicotesc între ei, de multe ori pierzând din vedere esența: cineva (un străin) i-a întrebat sau caută ceva. Ni s-a întâmplat de nenumărate ori când ceream direcții sau alte informații pe stradă. Se fâstâcesc și dau răspunsuri eronate, dar nu spun „Nu știu”. Vor să fie pe placul interlocutorului, vor să dea un răspuns, dar fiind timizi și probabil, de emoție, fabulează. Am mers de mai multe ori în direcții greșite sau am pierdut autobuze urmând niște indicații eronate.

Ce a fost și mai neplăcut, uneori, e că am aflat mai târziu că ar fi vrut, de fapt, să spună „Da”. Aflam printr-un sms, care anula toată discuția avută inițial, de la vreun prieten sau cunoștință comună, sau pur și simplu, la întâlnirea următoare, dacă mai exista vreo întâlnire următoare, începeam ca și cum nu s-ar fi discutat nimic până atunci. Asta dacă mai răspunde la telefon. Una dintre situațiile de genul ăsta, care îmi vine întotdeauna în minte, este înțelegerea cu proprietarul homestay-ului din Kuta Lombok.

Am auzit de „Regula celor 2 secunde”, conform căreia poți să selectezi părerile de care să ții cont sau nu. Dacă răspunsul la o întrebare directă întârzie mai mult de 2 secunde, e clar că e o minciună. Aș fi tentat să spun o secundă, dar nu sunt autorul regulii. Cine știe răspunsul la întrebarea ta, nu va sta pe gânduri foarte mult. Dacă se gândește mai mult, va spune clar, o minciună.

Ritmul lor de viață e lent, fără griji existențiale prea mari. Cunosc ce se întâmplă pe o arie foarte restrânsă în jurul lor, a casei, a cartierului sau a satului. Din această cauză, îi putem percepe ca leneși, pasivi sau nepractici. Conviețuind cu ei, nu simt că am progresat intelectual. În cel mai bun caz am stagnat. Nu am avut discuții mai profunde decât ce am mâncat, dacă îmi place o anumită mâncare, dacă nu mi-e foame, de unde vin, cât stau sau unde merg. Curiozitatea lor se referă la nevoi de bază și ca să fim pe aceeași lungime de undă, nu ridicam ștacheta. Foarte puține persoane puteau duce o discuție mai departe. La început mi s-a părut infantil, dar cu timpul am învățat să apreciez această lejeritatea și lipsă de griji. Dacă stau să mă gândesc, nu pot spune dacă e bine sau rău. E enervant la început, dar are un farmec aparte, odată cu trecerea timpului. Așa că dacă porniți spre Asia, pregătiți-vă cu nervi de oțel, încărcați-vă cu energie pozitivă, odihniți-vă cât puteți de mult, urmați-vă instinctul și nu credeți tot ce auziți!

Leave a Reply