În căsuța din pădure… varianta indoneziană

Nu aveam nici un plan când o prietenă din Indonezia ne-a invitat în orașul ei pentru două zile. La aproximativ 100 km de Padang, în interiorul insulei, Sawah Lunto e un fost centru minier din timpul perioadei coloniale olandeze. Exploatarea de cărbune a început în 1888 și s-a încheiat în 1932, deci nu se poate vorbi de o istorie de durată. În ultimii ani, într-o tentativă de promovarea a orașului ca destinație turistică, oficialitățile încearcă să aducă turiști locali și străini, dar din păcate oferta e mediocră. E la fel ca în alte locuri din Sumatra. Ceea ce numesc ei destinație sau punct turistic, de cele mai multe ori nu ne trezește nici o emoție. Oricum, pentru a ieși din Padang și din lipsa altor planuri, am acceptat invitația, am mers rapid până acasă pentru a ne pregăti și am pornit la drum.

Am preferat să mergem cu scuterul nostru, să vedem cum se comportă la drum lung. Ceilați participanți au mers cu o mașină. Acei 100 km, i-am făcut în aproximativ 3,5 ore. Scuterul s-a simțit în largul lui, dar fundurile noastre s-au făcut piftie. Ultima jumătate de oră a fost cea mai grea. Am simțit fiecare groapă până în suflet. Multe dintre ele nu le-am putut ocoli pentru că deja era noapte și farul de la scuter nu m-a ajutat foarte mult. Mi-am dat seama pe drum că prietena noastră nu locuia în Sawah Lunto, ci în Talawi, un sat la vreo 20 km distanță de oraș. Rudele prietenei noastre tocmai se pregăteau de plecare când am ajuns noi. Mătuși, unchi, nepoți și bunica ei, s-au bucurat cu toții să ne cunoască. Am înteles atunci de ce ne-am grăbit pe drum (contrar stilului clasic indonezian, în care timpul e flexibil). Rudele fetei urmau să se întoarcă în Medan, la vreo 8 ore distanță, dar înainte de plecare, au vrut să ne vadă. Nu dai mâna cu un bule în fiecare zi, nu?

După mâncare (cea mai bună de până atunci), am mers la o plimbare scurtă în oraș. Tocmai începuse un festival de teatru de păpuși jawanez (wayang). Povestind cu unul dintre spectatori, am aflat că o parte din populația orașului este de origine din Jawa, motiv pentru care acest eveniment se organizeaza anual. Muzica gamelan (ansamblul orchestral care acompaniază teatrul) e foarte plăcută. Anul trecut, când ne-am plimbat prin Jawa, Bali și Lombok, am avut ocazia să auzim gamelan în multe locuri și ne era dor să mai ascultăm. După ce am făcut o fotografie cu viceprimarul, în preajma căruia am asistat la spectacol, am dat rapid o tură cu mașina prin oraș și ne-am întors spre casă.

Dimineața m-au trezit niște copii de prin casă, probabil nepoți de-ai prietenei noastre. Mă urmăreau cum dorm și după ce am deschis ochii au încercat să îmi fure bricheta. Am comunicat puțin din priviri, dar odată ce m-am trezit nu am mai apucat să închid ochii. Așa pățești dacă nu închizi ușa la cameră. După cafea ne-am plimbat la un râu din apropierea satului în căutarea unui loc unde să facem baie. Culoarea apei nu m-a insirat așa că am preferat să fac niște fotografii.

Pe la amiază, am mers la Casa din Copac (cu litere mari, pentru că e denumirea obiectivului turistic). Nimic mai mult decât numele, contrucția din lemn se află pe o coamă de deal, de unde s-ar fi putut vedea frumos dacă aerul nu ar fi fost încețoșat, mai rău ca în Padang. Întrebând lumea am auzit mai multe variante care bat în aceeași derecție. Aerul e încărcat de fum pentru că se ard pădurile. Unii spun că statul, alții spun că marile corporații, iar alții spun că oamenii din provincia vecină. Scopul e același: jungla e prea deasă, iar dealurile prea abrupte pentru defrișare obișnuită, cu utilaje forestiere. Vor să pregătească teren agricol, pentru palmieri, orez sau altele. Toată lumea se plănge din cauza aerului, toți dau vina pe alții și nimeni nu face nimic – tipic indonezian. Incineratul nu e un sport nou și e foarte popular aici. Vecinii noștri de stradă, într-un cartier destul de decent din Padang, ard zilnic gunoiul în fața curții. De nenumărate ori fumul înecăcios de plastic ars ne intră în casă, dar încetul cu încetul ne-am obișnuit. Nu e paradisul pe care ni l-am imaginat și asta e unul dintre motivele pentru care încercăm să ieșim din oraș la sfârșit de săptămână. De data asta, în Sawah Lunto, nu am scăpat de smog.

Am pornit spre casă cu o oră înainte de apus, așa că majoritatea drumului am condus pe întuneric. În general, sunt o persoană căreia îi place să conducă noaptea. Drumurile sunt mai libere și îmi dau seama dacă vine vreo mașină din sens opus, de după curbe, după lumina farurilor. Din păcate în Indonezia, drumurile nu sunt marcate întotdeauna, mulți șoferi circulă cu faza lungă, farul meu e destul de slab, vizorul de la cască e zgâriat și reflexiile sunt deranjante, iar gropile mă asteaptă ca excrementul în iarbă (după cum spune vorba). Trebuie să fiu precaut și chiar dacă plecăm mai devreme, prefer să conduc ziua.

10-Oct-2014 11:34
10-Oct-2014 11:34
10-Oct-2014 11:35
 
10-Oct-2014 11:38
10-Oct-2014 14:43
10-Oct-2014 15:32
 
10-Oct-2014 15:33
10-Oct-2014 17:08
10-Oct-2014 17:27
 
10-Oct-2014 17:28
10-Oct-2014 18:06
10-Oct-2014 20:08
 
11-Oct-2014 03:40
11-Oct-2014 03:42
11-Oct-2014 05:11
 
11-Oct-2014 05:13
11-Oct-2014 05:15
11-Oct-2014 05:16
 
11-Oct-2014 05:19
11-Oct-2014 05:33
11-Oct-2014 05:33
 
11-Oct-2014 05:35
11-Oct-2014 05:36
11-Oct-2014 05:38
 
11-Oct-2014 05:42
11-Oct-2014 05:50
11-Oct-2014 05:53
 
11-Oct-2014 08:20
11-Oct-2014 08:22
11-Oct-2014 08:25
 
11-Oct-2014 08:25
11-Oct-2014 08:26
11-Oct-2014 08:29
 
11-Oct-2014 08:32
11-Oct-2014 08:33
11-Oct-2014 08:34
 
11-Oct-2014 08:34
11-Oct-2014 08:45
11-Oct-2014 08:47
 
11-Oct-2014 08:53
11-Oct-2014 08:59
11-Oct-2014 09:02
 
11-Oct-2014 09:02
11-Oct-2014 09:06
11-Oct-2014 09:07
 
11-Oct-2014 09:09
11-Oct-2014 09:11
11-Oct-2014 09:20
 
11-Oct-2014 09:31
11-Oct-2014 09:46
11-Oct-2014 09:47
 
11-Oct-2014 09:47
11-Oct-2014 10:24
11-Oct-2014 12:22
 
11-Oct-2014 12:23
 

Leave a Reply