Reluând firul poveștii de unde l-am lăsat, două săptămâni mai târziu, în 1 Aprilie 2015, am plecat spre Lacul Maninjau, pe cea de-a doua rută, anume prin Pariaman (148km). Ca într-o glumă slabă, am ieșit destul de greu din Padang, pentru că înainte de apus traficul e mai îngreunat. Era miercuri și ne plănuisem un sfârșit de săptămână început prematur. Pe drum, ne-a prins ploaia de mai multe ori și abia pe la 22:00, am ajuns la căsuța în care am stat data trecută.
Ceva mai devreme, pe marginea drumului am văzut o broască țestoasă nas de porc (Carettochelys insculpta), o specie de broască țestoasă de apă dulce, foarte rară, ale cărei membre seamănă cu cele ale broaștelor țestoase marine. Am luat-o de pe asfalt și am trecut-o strada ca să nu o calce vreo mașina, după care am eliberat-o în lanul de orez. În timpul operațiunii de salvare, din întuneric, a apărut un fluture de noapte. Cu o aripa cât o palmă deschisă, cu tot cu degete, a fost cel mai mare fluture pe care l-am văzut până atunci. Din păcate nu am reușit să îl fotografiez, deși se învartea în jurul meu (probabil din cauza blitz-ului de la aparat), dar strălucirea roșie a ochilor săi, nu o voi uit niciodata. În prima zi, ne-am relaxat pe malul lacului. Am stat la plajă, am băut cafea pe terasa căsuței în care am stat, am înotat și am încercat să pescuiesc, dar fără succes. La un moment dat au venit o colegă din programul Darmasiswa, împreună cu un prieten comun. Nu ne-am înțeles să ne întâlnim, dar probabil le povestisem despre Lacul Maninjau și s-au hotărât să vina si ei. Înainte de înserare, am urcat la unul din punctele de belvedere de pe Drumul cu 44 de Curbe (Kelok 44) și am admirat unul dintre cele mai spectaculoase apusuri.
Eram la a doua vizită, deci ne-am intrat rapid în postura de turist venit să se relaxeze. În două săptămâni nu s-a schimbat nimic. Pe trunchiul palmierului din spatele casei am regăsit șopârla verde din urmă cu două săptămâni, iar de data aceasta am reușit să mă apropiu și mai mult cu aparatul foto. A urcat rapid spre vârful copacului. La început am crezut că din cauza mea, dar apoi am observat că alte două șopârle mai mici îi intraseră pe teritoriu. Când procesam răspunsul la întrebarea Cum au putut să se urce în palmier, fără să fie văzute?, una dintre ele și-a luat zborul (a planat, ca să fiu corect) până pe palmierul vecin, urmată la scurt timp de ce-a de-a doua. Am mai așteptat între cei doi copaci, în spranța că voi reuși să le fotografiez, dar nu am avut noroc. Erau două șopârle zburătoare sau dragoni zburători (Draco volans).
Trecând Ecuatorul în emisfera nordică
De-a lungul timpului am ajuns în câteva repere geografice (precum centrul geografic al Europei, din Ucraina), dar până am venit în Indonezia, Ecuatorul îmi rezona mai mult fantastic decât real. La 66km de unde stăteam se găsește localitatea Bonjol, unde s-a construit un monument mai mult sau mai puțin celebru, pe linia ecuatorului. Am decis să alegem un drum mai scurt, nu numai datorită lungimii, dar ca să vedem și alte locuri. Nu peste mult timp de la plecare am dat peste o porțiune în care drumul era rupt după o alunecare de teren. Am trecut singur pe scuter, pe o cărare noroioasă, improvizată pe unde se putea trece măcar pe jos sau pe vehicule cu două roți. Dacă eram cu mașina, ar fi trebuit să ne întoarcem.
Drumul pe care l-am ales nu e tocmai celebru și implicit nici foarte circulat. Ne-am orpit să mâncăm într-un sat, destul de relaxați pentru că mai aveam doar câțiva km până la intersecția cu drumul principal (Bukkitingi-Bonjol). Însă ultima porțiune a fost foarte dificilă, cu gropi și bălți mari. Ploase recent și parcă eram la off road. Distanța era ceva mai mică, dar din cauza condițiilor de drum, am dublat timpul. Ca norocul că șoseaua principală era surprinzător de bună (asfalt nou, fără gropi, fără gropi peticite și cu marcaje – un lux pentru Indonezia!). Ne îndreptam spre niște nori gri, din care a început sa plouă chiar înainte să intrăm în Bonjol.
Am baut o cafea la un warung, unde am cunoscut o doamnă care lucra ca femeie de servicu la parcul din jurul Monumentului Ecuatorului. Mai făcea un ban în plus din vânzarea de tricouri cu Ecuatorul și vânzarea de pietre semiprețioase. Povestind, am primit kenang-kenangan (cadou, amintire), alte doua pietre, pe care le-am adăugat la micuța colecție pe care o aveam de după întoarcerea din Jakarta. Încă sunt uimit de amabilitatea și dorința de comunicare de care dau dovada indonezienii. După câteva minute de discutii, deși i-am spus ca nu dorim să cumpărăm nici pietre, nici tricou, ne-a făcut cadou câte o piatră la fiecare la fiecare. Colecția devenea din ce în ce mai mare și începeam să mă întreb ce voi face cu ele la plecare.
Monumentul Ecuatorului e poziționat într-un parc pe partea dreaptă a drumului, în centrul localității Bonjol. Din orice direcție ai veni pe acel drum, treci pe sub o pasarelă pe care scrie You are crossing the Equator. Monumentul în sine, este foarte modest: o spiră din beton pe care sunt notate punctele cardinale, un glob pământesc din beton pe care scrie Equator și o linie între cele două, pe care scrie că treci ecuatorul. Există un experiment care se poate face în preajma ecuatorului, anume Efectul Coriolis. În practică, e vorba de direcția în care se învârte apa, în momentul în care se scurge dintr-un vas, în cele două emisfere: în emisfera nordică apa se rotește în sensul acelor de ceasornic, iar în emisfera sudică invers sensului acelor de ceasornic. E o mișcare ce se datoreaza rotației Pământului. Doamna care ne-a dat pietrele a încerca să ne arate despre ce e vorba cu o sticla de plastic tăiată, dar nu i-a ieșit experimentul pentru că apa se scurgea prea repede, iar ea ținea sticla în mână. Dacă vreți să vedeți o demonstraței puțin mai elaborată, dați o geană aici!
S-a înnoptat când eram la mijlocul distanței pe drumul de întoarcere și din cauză că e zona muntoasă, se răcorise binișor. Eram încălțați doar cu șlapi și Ioanei i se facuse rece la picioare, așa că la intrare în Bukkitingi, am oprit la un mic magazin sa întrebăm de șosete. În timp ce studia modelele pe care le-a găsit de vânzare, proprietara a venit din casă cu o pereche de șosete în mână. Ibu punia kaus kaki ini (tradus liber: Are tanti șosete pentru tine), întinzându-i-le Ioanei. Deși avea de vânzare pe raft, iar noi aveam o nevoie urgentă, doamna a preferat să ne ofere o pereche de șosete din casă. Acesta era un alt gest simplu de generozitate, făcut de către o persoană pe care o cunoscusem cu 1minut înainte, fără să accepte nimic în schimb. Începeam să mă îndrăgostesc de oamenii aceștia care găsesc atâta confort și plăcere în socializare, în împărtășirea poveștilor cu alții, care din puținul pe care îl au, sunt dispuși să împartă necondiționat cu oricine. Cât de multe avem de învățat de la ei! Goana după bani sau alte valori europene cu care am crescut de mici sunt eclipsate de generozitatea și ospitalitatea indonezienilor.
Câteva zile mai târziu, vorbeam cu un amic din țară, care mă întreba cât de sigură e Indonezia, din punct de vedere al criminalității. Deși am auzit zvonuri negative despre anumite locuri, precum stațiunea Kuta din Bali, portul Bakauheni din Lampung, autobuzele din Bandung spre Yogyakarta, sau periferiile Jakartei, niciodată nu ne-am simțit în nesiguranță în Indonezia, indiferent de ora la care eram afară. E drept, nici nu ne-am expus naiv, fluturând banii peste tot și de cele mai multe ori ne-am luat măsuri de precauție în ceea ce privește modul de gestionare a bagajelor în mulțimi. În afară de scuterul care ni s-a furat în Lombok, când nici măcar nu am văzut făptașii, deci nici nu am putut interacționa cu ei, deocamdată, am avut noroc.
Vizita orașului Bukittinggi am lăsat-o pentur o altă ocazie. Ultimii 35km, de la ieșirea din oraș până la Maninjau i-am făcut într-o oră și 15minute, adică destul de repede, ținând cont că am venit pe întuneric și a trebuit să coborâm Kelok 44 (cele 44 de curbe).
Pădurea cu vulpi zburătaore
Megaliliacul, vulpea zburătoare, liliacul din lumea veche sau liliacul care mănâncă fructe sunt denumiri care parcă provin din basme. De fapt, e vorba despre o creatură inofensivă și grațioasă cu care ne-am mai întâlnit în Bali, la Templul Tanah Lot. Din curtea de la Muaro Beach Bungalows, ocazional mai vedem câte unul zburând liniștit de parcă era un vultur în căutarea prăzii, dar am reușit să vedem mai mulți în ziua în care am făcut ocolul lacului pe scuter.
Pornisem pe scuter printre satele pitorești de pe malul lacului. Indonezienii erau fie prinși în muncile agricole zilnice, pe câmpul de orez sau la spălat de scuter, fie pe geamul caselor de lemn privind curioși străinii care îi fotografiază. De cele mai multe ori rupeam bariera lingvistică întrebându-i în indoneziană dacă ne dau voie să îi fotografiem. Cu cât înaintam pe șosea, cu atât mergeam mai încet sau făceam mai multe pauze de fotografii, pentru că oriunde aruncam privirea era numai simplitate și frumusețe. O doamnă căreia îi admiram casa de lemn și grădina frumos aranjată, a insistat și ne-a poftit înăuntru. Ne-a servit cu o cafea (obicei universal, cred) și am stat de vorba despre difernețele dintre țarile din care proveneam. Am făcut schimb de numere de telefon și ne-a invitat să revenim în alt sfârșit de săptămână, că putem sta în casa ei.
Pe malul vestic, în timp ce treceam printr-o pădure fără multe construcții, am observat câțiva lilieci despre care vorbeam mai devreme. Se apropia asfințitul și probabil deveneau mai activi. Am oprit pe marginea drumului și am încercat să îi filmăm sau să îi fotografiem. Stolurile deveneau din ce în ce mai mari, iar noi ne uitam ca la spectacol. Când te apropii de ea, natura din Sumatra e plină de surprize plăcute și treptat, lucrurile pentru care te oprești din orice activitate se schimbă. Un fenomen, poate nesemnificativ, primește o prioritate nouă și uiți de timp. Dacă ați stat vreodată să priviți cerul, într-o noapte senină la munte, înțelegeți la ce mă refer. În acea dupămasă, am reușit să vedem doar jumătatea sudică a lacului (aproximativ 25, din 45km).
Partea nordică am parcurs-o în ziua următoare, într-o expediție culinară. Am testat rendangul la un restaurant de pe malul lacului, dar tot cel din Padang rămâne ca etalon al calității. Lacul Maninjau e plin de scoici mici (pensi), pentru care vedem dimineața femei intrând în apă, ce răscoleau nămolul cu o plasă. În varianta simplă sunt fierte, iar apoi călite în ulei cu condimente și se mănâncă înte mese, la o poveste, cam ca sămânța de floarea soarelui la noi. Variantele mai complexe includ supe sau preparate cu sos care se servesc cu orez, sosuri și ameste de legume.
Ca să închei cu o concluzie înțeleaptă, din punctul meu de vedere, dacă ajungeți prin Sumatra de Vest, Lacul Maninjau este cel mai important obiectiv, urmat de insule și cascade. Regăsiți principalele puncte de interes din Sumatra pe această hartă. Despre mâncare și oameni nu are rost să mai discut pentru că vin ca un bonus ce completează experiența. Acum, de la distanță, mi-e dor de acele locuri, ca de a doua casă.
Atenţie SUMATRA! Am pus cap la cap locurile prin care am trecut, cu linkuri spre articolele din blog corespondente:
