Înainte de a merge pe insulele plutitoare de pe Lacul Titicaca, să vă povestesc cum am ajuns în Peru! În general, nu particip la concursuri online, dar cineva mi-a trimis o invitație (a share-uit pagina pe Facebook) la un concurs organizat de Tour Radar, a cărui premiu era o excursie într-una din 4 destinații. Am ales Peru pentru ca văzusem o fotografie cu Machu Picchu, m-am înregistrat cu mailul, am share-uit și eu pagina concursului și am uitat complet de chestia asta, până într-o zi când mă sună un alt prieten și îmi spune „Felicitări!”. Am crezut că e o farsă și când am ajuns la mail (pe vremea aceea trebuia să ajung la mail) m-am convins că era pe bune.

Câștigasem o excursie de 12 zile în Peru, cu aproape toate cheltuielile incluse (cazare, transport pe durata excursiei + mâncare), un circuit prin câteva locuri în care nu îmi făceam planuri să ajung curând. Trebuia să îmi caut bilet de avion dus-întors spre Peru. Eram în Indonezia la vremea respectivă, așa că mi-am rezervat această excursie spre finalul anului și câteva luni mai târziu, eram în Lima, cu rucsacul în spate, schimbând hostelul cu un hotel, în care urma să îi cunosc pe ceilalți membri ai grupului. Am crezut că nu voi fi compatibil cu colegul de cameră, dar după două zile, eram cei mai buni prieteni. E frumos cum îmi pot schimba părerea despre oameni, dacă nu am așteptări și îi iau ca atare.

Puno și ceaiul de coca, la aproape 4000m altitudine

Ne-am trezit devreme în dimineața următoare. Eram încă puțin mahmur după berile din seara anterioară. Am luat un avion spre Juliaca, un oraș pe malul lacului Titicaca. Înainte de aterizare am trecut prin niște turbulențe puternice. La fiecare mișcare mai bruscă, lumea din avion, majoritatea copii într-o excursie cu școala, striga cu groază, după care se liniștea și râdea. Am înțeles apoi că e normal la decolarea și aterizarea pe aeroportul din Juliaca.

Lacul Titicaca e așezat în mijlocul munților Anzi, la peste 3.812m altitudine, la granița dintre Peru și Bolivia. Este cel mai mare lac din America de Sud, de 7 ori mai mare ca Lacul Toba din Indonezia sau de 14 ori mai mare decât Balaton (dacă are vreo importanță) și este considerat lacul navigabil de la cea mai mare altitudine.

De la aeroportul din Juliaca am mers direct în Puno, un alt oraș de pe malul lacului, unde urma să ne cazăm la un hotel cochet. Ca și în cartierele periferice ale Limei, casele din Puno sau Juliaca sunt neterminate pe exterior. Ghidul mi-a explicat că e din cauza unor subvenții oferite de stat, niște reduceri de impozite, cât timp casa le este în construcție, astfel majoritatea caselor sunt la roșu, neterminate, cel puțin pe exterior. Ziua e cald afară, mai ales dacă e soare. Eu mergem când cu bocanci, când cu șlapi. Noaptea, în schimb e rece și suflă vântul de cele mai multe ori.

Altitudinea și-a spus cuvântul. Mă simțeam obosit tot timpul. O plimbare de câteva sute de metri mi se părea cât 2 ore de efort susținut. Ca ajutor pentru aclimatizare, în orice hotel găsești frunze de coca (Erythroxylum coca). Da! Acele frunze pe care ursulețul magic, unicornul alb și văcuța mov le uscă, le tratează chimic și le împachetează până iese cocaină. Din punct de vedere tradițional sau medicinal, nu se ajunge la cocaină. Frunzele conțin substanțe active care stimulează pofta de mâncare, setea, oboseala, combat efectele lipsei de oxigen de la mare altitudine, funcționează ca anestezic și analgezic împotriva durerilor, iar datorită efectului vaso-constrictor, sunt folosite și în tratamentul astmului, ulcerului, malariei și a altor boli. Popoarele din Anzi (actualmente Peru, Bolivia, Argentina, Ecuador, Columbia) le cultiva legal, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, pentru efectele medicinale.

Se consumă infuzate în ceai (mate de coca = ceai de coca) sau mestecate, împreună cu un catalizator, adică o gumă ce poate proveni din cenușa plantei quinoa sau coaja anumitor copaci amestecate sau nu cu îndulcitori. Scopul acestor catalizatori (llipta) este să anuleze gustul amărui-astringent și activarea alcaloizilor (substanțele active) din frunze. Dacă vă place ceaiul verde, sigur v-ar plăcea și ceiul din frunze de coca. Despre mestecat voi mai vorbi în postările următoare, pentru că a fost un leit motif al excursiei. Undeva am și un filmuleț despre mestecarea frunzelor de coca, pe care îl veți putea vedea pe Canalul Plecati Departe, pe Youtube.

Insulele plutitoare de pe lacul Titicaca, comunitatea Los Uros

De la hotelul în care am dormit neclintit toată noaptea, am luat un tricitaxi (ca și bemo-urile din Yogyakarta sau tuk-tuk-urile din Tailanda) spre barca ce urma să ne ducă la Los Uros, pe insulele lor plutitoare.

Acești Uros, sau Uru sunt o comunitate restrânsă ce trăiește pe lacul Titicaca, în Peru și Bolivia. Ei își construiesc insule plutitoare dintr-o varietate de stuf (totora: Schoenoplectus californicus subsp. Totora) amestecat în mai multe straturi, cu rădăcini de plante și alte resturi vegetale. Este exact principiul prin care se formează plaurii sau plaviile în Delta Dunării. Pe aceste insule, Los Uros ridică apoi case și alte dependințe. Dimensiunea și forma insulelor variază în funcție de scop, necesități și cât de mare e grupul care o construiește. Tot din împletituri de totora își fabrică bărci (balsas), care pot fi mai mici, ca un canoe de una sau două persoane sau mai mari, pe care ar putea încăpea mai mult de 20 de persoane.

Los Uros trăiesc pe aceste insule plutitoare, pe Lacul Titicaca, de sute de ani. Membrii fiecărei comunități își împart puterea între ei, alternând puterea de decizie, atât bărbații, cât și femeile. Anumire surse, precum ghidul nostru, spun că pe vremea incașilor, nu au fost cuceriți, ci erau oameni liberi, pentru că nu ocupau teren. Alte surse spun că plăteau taxe ca restul aymaranilor (voi lămuri termenul în articolul urmator) și că o parte au intrat în sclavie.

Nu pot spune că am fost foarte impresionat de aceste insule, pentru că mi se păreau prea turistice, prea comerciale. Casele si bărcile aproape că străluceau de cât de noi erau. Cred și acum că hainele viu colorate erau pentru tursiști. Ca la școală, ni s-a explicat puțin cum sunt construite insulele, am aruncat o privire într-o casă și înainte să facem o plimbare cu pe o barcă din trestie, am fost invitați să cumpărăm suveniruri (împletituri și țesături) cu tematică apropiată. M-a amuzat ghidul, la plecare. Mi-a spus că insula pe care am fost noi, nu e așa de comercială. Dar aveau pregătită o pancartă cu o fotografie din satelit a lacului și câteva date geografice despre zonă. Los uros și insulele plutitoare de Lacul Titicaca au devenit un obiectiv turistic important pentru Peru, cam ca și stânele de la Moeciu pentru România.

Insula Taquile

Barca ne-a dus spre insula Taquile sau Intique (în limba Quechua), unde urma să mâncăm. Am urcat câteva sute de metri pe o cărare pietruită. Foarte grele acele sute! Încă simțeam oboseala datorată altitudinii ridicate. Viața oamenilor de aici mi s-a părut mai autentică decât pe insulele plutitoare. Pe întreaga insulă, lungă de 5km, locuiște un grup de aproximativ 2200 de oameni, care funcționează după principiul colectivismului. Terenul este divizat în șase sectoare agricole, care funcționează după principiul rotației culturilor. Sarcinile sunt împărțite între săteni și toată lumea contribuie pentru bunăstarea comunității. Taquilenii îți apără limba și obiceiurile. Stilul lor de viașă e bazat pe meșteșuguri și împletituri. Își vând bunurile altor comunități locale și mai recent turiștilor, iar trocul este practicat chiar și în zilele noastre.

Pe insula Taquile, doar bărbații croșetează. Femeile se ocupă țesutul la gherghef și vopsirea țesăturilor. Fiecare membru al familiei are un rol bine stabilit, în agricultură sau în meșteșuguri. Mi-a atras atenția un obicei legat de căsătorie. Tinerii pot forma un cuplu încă de pe la 16 ani, și pot locui împreună, fără să fie căsătoriți, până la 1 an. Dacă nu sunt compatibili, nu se căsătoresc, dar odată ce s-au căsătorit, nu mai au voie să se despartă.

Mi-aș fi cautat cazare acolo, dacă eram pe cont propriu. Taquile e o insulă liniștită, pe care nu există șosele, mașini, curent electic sau telecomunicații. Lumea e prietenoasă, zâmbitoare, viața e liniștită, iar despre panoramă nu mai este nevoie să spun nimic.