Am mai scris despre Padang, dar e nevoie să mai vin cu niște completări. Orașul în sine nu reprezintă un motiv pentru care să mergi în Sumatra de Vest, dar e aproape inevitabil de ocolit. Aeroportul internațional e lângă Padang și drumurile principale trec prin oraș. Dacă e să îl recomand pentru ceva anume, ar fi pentru localnici și pentru mâncare.
În Indonezia, fiind o țară atât de complexă, stereotipurile funcționează foarte bine. Nu numai localnicii spun despre ei că sunt politicoși (sopan) și prietenoși (ramah), dar și cei din alte regiuni. Probabil acestea ar fi stereotipurile care îi descriu cel mai bine pe oamenii din Sumatra de Vest sau oamenii de Padang (orang Padang), după cum sunt numiți în afara regiunii. E posibil ca noi, cei din afară (bule), să îi percepem diferit. Uneori poate insistă prea mult cu privirile, iar întrebările lor ni se par inutile. Alteori te strigă de parcă ai fi animal (Hei! Oi! Ui! Eh!), dar e doar un mod de a-ți atrage atenția fie să îți spună ceva, fie doar să faceți schimb de contact vizual, să zâmbească și să salute printr-o ridicare rapidă a bărbiei. Dacă intri într-un warung sau într-un magazin se strigă între ei și te arată unul altuia cu privirea. Cert este ca vei fi în centrul atenției, că vrei, că nu vrei.
Ei se manifestă diferit față de Codul Bunelor Maniere, cu care suntem noi obișnuiți, dar întotdeauna aceste moduri de a face primul contact vin dintr-o curiozitate amestecată cu politețe și respect. Și credeți-mă pe cuvânt, față de alte locuri, cei din Sumatra de Vest sunt foarte prietenoși și foarte politicoși. Am fost întâmpinat și ajutat de oameni din Padang la 1500km depărtare, care din cauza accesibilității, sunt echivalentul a vreo 3000km din Europa, pentru că mi-au văzut numărul de înmatriculare de la scuter, au intrat în vorbă cu mine și m-au perceput ca pe unul de la ei de-acasă (am scris aici despre întâlnirea cu Rendy, în Jakarta).
În aproape un an de ședere, am avut un singur conflict verbal mai violent, în Pasar Raya (Piața Sfântă) din Padang, cu un nene ofensat că fumam și că mă văde lumea care ține post (puasa). Era în timpul Ramadanului, când în general, din cauză că nu mănâncă și nu beau apă toată ziua, oamenii se aprind mai ușor. Noaptea mănâncă de mai multe ori, dorm, se mai trezesc să vomeze, mănâncă iar ș.a.m.d. Pe durata Ramadanului, e bine să îți restrângi activitățile sociale cât soarele e pe cer, până la lăsarea serii, când sunt și ei cu burta plină. Oricum, politicoși, prietenoși și dornici să te ajute – așa îi văd eu pe oamenii din Padang.
Pasar Raya sau Piața Sfântă
Am mers de mai multe ori la piață, dar abia pe finalul șederii am început să merg mai des. La început, evitam zona pieței, poate din cauza mirosului și a mizeriei. Preferam să facem cumpărături din altă parte. Dar când vine vorba de anumite lucruri mai specifice (electrice, mobilier, haine, țesături), Pasar Raya era locul unde ne sfătuiau toți să mergem.
Practic, e un grup de străzi înțesate cu magazine pe ambele părți, tonete mai mici și mai mari ascunse sub umbrele viu colorate, vânzători ambulanți și foarte multă lume. E gălăgie, înghesuială, plin de mirosuri, iar dacă e cald afară, în piață e și mai cald. Timpul curge altfel în Pasar Raya. Există oameni care locuiesc acolo, fie în magazin, fie prin clădiri dosite pe străzi laterale. E un loc unde simți pulsul orașului și poți descoperi curiozități cu care nu ești obișnuit în viața de zi cu zi: pui de găină vopsiți, melci desenați și colorați, vânzători de leacuri-minune, ateliere ale bijutierilor și multe warung-uri cu fel de fel de mâncăruri, nu doar din provincia Sumatra de Vest.
Cartierul chinezesc și cum se înțeleg oamenii
Din Pasar Raya spre sud, se trece în Kampung Cina (cartierul chinezesc sau Pondok, după cum îi zice lumea). Acolo se gasesc cafenele, baruri sau mici cluburi care sunt deschise și noaptea, sau în perioada Ramadanului. În timpul Ramadanului, cand pe timpul zilei aproape toate restaurantele și magazinele sunt închise, cele care sunt deschise în Pondok, au perdea la geamuri și la intrare, ca să nu se vadă de-afară că cei dinăuntru mănâncă. Era amuzant pentru mine să văd modul în care se puneau în practică legile din Coran.
Credința nu e un efort personal de a te abține de la păcat, pentru a avea parte de o viață veșnică faină, ci mai degrabă societatea încearcă să creeze condițiile ca să nu fii tu expus la păcat. E un fel de lege nescrisă în lumea musulmană. E la fel în cazul hijab-ului sau burca (acea glugă sau năframă pe care o poartă femeile, care le acoperă capul, gâtul și eventual fața) – scopul ei final, împreună cu acoperirea brațelor și a picioarelor, este ca bărbații să nu fie atrași de femei. Că doar instinctul de a fute al bărbatului e normal, de la divinatate dat. Promisiunea unei vieți conform regulilor din Coran (oricum ar fi interpretate ele), printre alte bonusuri și bucurii în viața de dincolo, include și un harem cu 72 de virgine. Fiecare bărbat va avea un harem și nici măcar nu trebuie să îl împartă cu alții! Ei, pentru un așa bonus în Paradis, cine nu și-ar dedica viața urmând niște reguli de conduită inspirate dintr-o carte scrisă în urmă cu aproape 1500 de ani?
Societatea nu educă bărbații să se controleze, să nu se uite, să lupte cu păcatul (căci adulterul e un păcat chiar și pentru bărbați, dacă atentează la soția cuiva), ci educă femeile să nu fie atractive pentru bărbați. Culmea, fardurile, produsele cosmetice și hainele mulate nu sunt interzise, pentru că virgulă Coranul, la fel ca și Biblia, lasă loc pentru interpretări. Și la creștini există mai multe sub-religii care au Biblia ca și carte de referință, dar ritualurile, codul etic, regulile de conduită, pedepsele și răsplata, diferă de la un cult la altul. În acest context, segregarea sexuală a femeilor este de la sine înțeleasă, iar agresiunile sexuale sau violul sunt judecate, oficial sau neoficial, în favoarea bărbaților. Șansele ca un violator să scape basma curată sunt foarte mari, vina fiind a femeii sau fetei care „l-a sedus”.
Revenind la cartierul chinezesc, acesta e un fel de insulă în oceanul musulman: școli creștine, biserici, temple budhiste (nu la fel de impunătoare ca cel din Denpasar, dar totuși), lume îmbracată obișnuit, warung-uri unde se găsesc și preparate cu carne de porc. Acolo sunt poziționate majoritatea hotelurilor și hostelurilor din Padang. Nu m-am interesat exact, dar e posibil ca în Pondok să nu te întrebe nimeni de certificat de căsătorie, dacă vrei să te cazezi în cameră cu o persoană de sex opus.
Ce mi-a plăcut și e de apreciat, e că deși principala religie din Indonezia este islamul, în orașele mari, unde trăiesc și alte comuntăți decât musulmani, oamenii se înțeleg între ei. E o relație de interdependență în care există respect față de obiceiurile altor culte religioase (poate de aceea proprietarii restaurantelor, chiar dacă nu sunt musulmani, pun perdea la geamuri în timpul Ramadanului). Cât am locuit în Padang, am primit mesaje cu „Merry Christmas! (Crăciun fericit!)” sau „Happy Easter! (Paște fericit!)” de la prieteni musulmani, la care am răspuns politicos, chiar dacă sunt ateu. Apropo de asta, conceptul ateu, e greu de asimilat de indonezieni, așa că acolo, eram creștin. A fi ateu e aproape sinonim cu a fi comunist, iar la orele de istorie, au învățat cât de mult a suferit poporul indonezian din cauza comunismului, nu a democrației, sau a totalitarismului militar (fascism) de care au avut parte, după câștigarea independenței. În discuțiile pe teme religioase, preferam să discut despre asemănările dintre creștinism și islam, decât despre deosebiri. „Sărbătoriți nașterea lui Mohamed? Și noi pe-a lui Isus! Aveți Ramadan? Și la noi este Postul Paștelui și există oameni care țin post negru! O femei nu poate participa la toate ritualurile în timpul menstruației? Și la noi era așa în Evul Mediu, dar acum se poate. Femeile poartă hijab ca să își acopere părul și gâtul (părți ale corpului cu conotație erotică ridicată)? Și la noi, la țară, femeile poartă basma sau năframă!” ș.a.m.d.
Nunta și alte tradiții Minangkabau
Despre anumite aspecte ale culturii Minangkabau (populația indigenă din Sumatra de Vest), am mai scris aici. În timpul șederii noastre, am avut ocazia șă cunoștem mai multe despre această comunitate, decât despre altele din Indonezia. Începând de la arta culinară, până la port tradițional, muzică și dans, diverse forme de manifestare artistică, reguli de conduită sau ceremonii, am avut acces la toate, nu numai pentru că eram studenți acolo, dar și pentru că toată lumea se bucura atunci când ne interesa viața și tradițiile lor.
Am fost invitați la câteva nunți, iar pe unele le-am onorat. Cea mai fastuasă a fost la fiul unei profesoare de la facultate. Nunta a fost împărțită în două evenimente distincte, cea de acasă, iar în ziua următoare, cea de la sală. Toată lumea face nuntă acasă. Blochează drumul, sau măcar o parte din el, cu un cort mare și în ziua nunții, după ce sunt oficiați la moschee, se îndreaptă cu alai spre casă și așteaptă pe toată lumea la ospăț. Cei doi miri îmbrăcați în port tradițional, stau într-o încăpere decorată cu multă grijă și întâmpină oaspeții toată ziua. E un efort mare pentru ei, pentru că din cauza hainelor abia se pot mișca, dar în această etapă, ei trebuie să fie văzuți. Părinții și rudele apropiate trebuie sa se ocupe de toate celelalte aspecte organizatorice. Ca oaspete, după ce ajungi, feliciți mirii și parinții lor, stai la o poza cu ei, după care care cauți un loc la o masă. Nu sunt chelneri, deci te servești singur cu bunătățile disponibile, manânci și bei bine, eventual mai socializezi cu restul lumii, după care parasești incinta. În mod normal, un invitat stă mai puțin de două ore. Evenimentul începe înainte de amiază și poți veni oricând, până seara târziu. La ospățul de acasă, poate veni oricine, care are cel puțin o mică legătură cu mirii sau cu părinții acestora. Muzica este live și când muzicienii își termină rutina sau în pauzele de cântat, oricine poate să-și etaleze talentul la karaok.
A doua zi, nu e pentru oricine. Doar familiile mai înstărite organizează acest al doilea eveniment. E un fel de ședință foto într-un cadru mai somptuos, precum o sală de conferințe a unui mare hotel. Toți participanții se îmbracă în haine de ceremonie, mirii au o garderobă complet diferită, se vine la o anumită oră se servește masa tot în regim de bufet suedez și abia după ce s-au adunat toți invitații întră mirii. O altă formație de dansuri populare face un mini show de vreo 20 de minute, se țin câteva discursuri, iar la sfârșit, în ordinea dictată de orator, lumea urcă pe scenă pentru fotografiile de grup. Oficialitățile orașului și familia apropiată serveau mâncarea, în partea dreaptă a sălii, șezând la mese, protejați într-o zonă îngrădită, dincolo de o pancartă pe care era scris „VIP”. Ca o mică paranteză, dacă v-ați întrebat pe ce anume sare dansatoarea de la sfârșitul filmului de mai sus, răspunsul este: cioburi de sticlă!
Dacă vă întrebați ce puteți face în Padang, în postură de turist, aveți aici câteva sugestii.
Atenţie SUMATRA! Am pus cap la cap locurile prin care am trecut, cu linkuri spre articolele din blog corespondente:
Pingback: Orașul Padang din Sumatra de Vest, cu bune și rele | ..::BLOGURI.NET::..De la bloggeri adunate…
Foarte bun articolul, imi place perspectiva ta! Cam asta am simtit si eu la fatza locului. imi pare rau ca am avut un timp limitat. Cata vreme ai explorat Sumatra?
Aproape un an