Plimbare la vulcanul Bromo și într-un sat liniștit, la o oră de Probolinggo

Ne era puțin groază de drum, dar am ales să mergem în timpul zilei în speranța că nu va mai fi așa de obositor. Într-o conversație pe Couchsurfing, un baiat care studia în Yogyakarta ne-a invitat la el acasă, în Probolinggo, un orașel din Nord-Vestul insulei Jawa, cu promisiunea că ne va duce și la bunica lui, într-un sat la baza muntelui sau vulcanului Bromo. Aveam în minte o fotografie exotică dintr-un număr National Geographic, cu imensul crater al masivului Tengger din care, dintr-o mare de ceață, se ridicau deasupra norilor vârfurile a trei vulcani, printre care muntele Bromo, iar undeva în depărtare, mai mare decât toți ceilalți, fumega semețul vulcan Semeru, la răsărit sau apus de soare. La o simpla căutare pe net oricine poate găsi fotografii similare. O ședere de câtea zile în acea zonă ar fi reprezentat o binevenită ieșire în natură.

Ne-am documentat puțin mai bine și am aflat că un autobus ne-ar putea duce până în Surabaya (din punctul nostru de vedere neinteresant pentru că era al doilea oraș ca mărime din Indonezia, după Jakarta), iar de acolo, un alt autobus ne-ar putea duce până în Probolinggo. Odihniți și dotați cu voie bună, am plătit 3,8$/persoană pentru primul autobus și am pornit spre Surabaya pe la amiază. La scurt timp șoferul a dat drumul la distracție: un DVD cu vreo 8 piese dangdut (un fel de manele indoneziene), subtitrate, pentru că se pot folosi și la karaok. S-au repetat aleator de mai multe ori. Chiar și acum, la aproape o lună de la acea zi, scriind despre asta îmi amintesc vreo două piese. După ce s-a săturat de muzica lui, sau poate ca să mai diversifice puțin mediul sonor, pe lângă pauzele în care urca tot mai multă lume, șoferul mai oprea la diverse intersecții unde urcau soliști sau formații muzicale, ce cantau din repertoriul personal vreo 10-15 minute, colectau niște bani și coborau undeva pe drum. Probabil prindeau autobuze care mergeau pe ruta inversă. La început ni s-a părut distractiv, dar după ce autobuzul s-a umplut chiar și pe culoar, vedeam foarte inutile pauzele pentru alți muzicanți, care după ce urcau se călcau în picioare cu pasagerii.

Era deja noapte când am ajuns în Surabaya, într-o autogară aglomerată, unde am căutat autobuzul spre Probolinggo. Am fost abordați de un individ și poate pe fondul oboselii ne-am înțepat cu prețul biletului și în loc de vreo 2$/persoană, am plătit 5,5$, pentru încă două ore de drum. Era un fel de comisionar, dar mai insistent ca alții, care vorbea foarte bine engleză, racola turiști peirduți în spațiu ca și noi, îi ducea la autocar și cerea de 3 sau de 4 ori prețul biletului. Am ajuns la 5,5$ pentru că i-am spus că nu îi dau mai mult. Greșala mea a fost că nu am mers direct la șofer, ignorând complet lumea din jur, dar toată viața învațăm.

Am ajuns în Probolinggo aproape de miezul nopții și chiar dacă am ținut legătura prin sms-uri cu gazda noastră, am mai stat vreo 20 de minute să îl asteptăm în stradă. Ne-a dus acasă, unde am stat de vorbă până pe la ora 1 noaptea. Ne-am trezit după doar o oră de somn, pentru cea mai proastă investiție de până atunci: excursie cu ojek-ul să vedem răsăritul la muntele Bromo – 30$/persoană. Am fost combinați de gazdele noastre, pe motivul că începe weekendul și ca prețurile vor crește. Fiind obosiți și transpirați după drum, neștiind care e prețul corect, am considerat că pentru o zi întreagă, să închiriezi un ojek (motocicletă cu șofer), care să te ducă țintit la cele mai interesante puncte de interes, fără să mai fie nevoie să plătești taxă de intrare în parcul național, 30$ e o suma decentă. Eram departe de adevăr. Nu-mi adusesem aminte de niște vorbe din popor care spun că dacă ceva sună prea bine ca să fie adevărat, atunci cel mai probabil nu e. Orice înșelătorie presupune o situație accidentală, de moment, favorabilă celui ce urmează să fie înșelat. Nu peste mult timp am aflat că excursia nu urma să dureze o zi ci doar câteva ore și nici nu ajungeam la punctele de interes despre care am discutat cu gazda. Am plătit în avans – a doua mare greșală.

Am prins răsăritul, din alt punct de belvedere decât cel stabilit inițial. După o oră de somn, puteau să răsară doi sori că totuna era. Eram la 2000 de metri altitudine, ne era frig și nu mai aveam chef nici de fotografii. Șoferii ne-au pus capac în momentul în care ne-au informat că nu vor să ne ducă acolo unde vrem, acolo unde ni s-a dat de înțeles inițial că vom merge, decât dacă îi plătim în plus. Am găsit o persoană care vorbea engleză, ca să aflăm că planul șoferilor era mai scurt și mai puțin complex decât al nostru. Pe la ora 6 dimineața, după răsărit, urma să coborâm cu ojek-ul în craterul principal al masivului Tengger, să ne urcăm pe jos pe vulcanul Bromo, iar apoi să ne întoarcem spre casă, adică nu să ne plimbăm o zi întreagă pe vulcan. Adio fotografie din National Geographic! Nu ni s-a mai părut la fel de frumos nici muntele Tengger, nici interiorul craterului vulcanului Bromo din care ieșeau din când în când emanații sulfuroase, nici puhoiul de turiști care se plimbau cu jeep-ul sau cu calul prin căldarea numită „Marea de Nisip”, nici vânzătorii de supe la plic și nici vulcanul Semeru, care se ascundea după nori. Am mai fi pierdut vremea și mai mult, doar ca să îi mai ținem pe șoferii noștri să ne aștepte, dar Ioana era deja pe baterii de rezervă. Face mai greu față oboselii și lipsa somnului din ultimele 24 de ore a epuizat-o. Pe drumul de întoarcere, doar eu am putut admira terasele abrupte ale culturilor de orez din satele de la baza muntelui. Abia dupămasă, după ce ne-am trezit, mi-a spus că a adormit de cîteva ori pe motocicletă. Singurul punct din planul inițial care s-a respectat a fost destinația finală, casa bunicii gazdei noastre dintr-un sat de la baza muntelui Tengger, la o oră distanță de Probolinggo. Am adormit amândoi imediat ce ne-am întins în pat.

Pe la ora 3 dupămasă, proaspăt treziți, am început să cercetăm împrejurimile: bucătăria simplă a casei cu cuptor cu lemne, baia la fel ca alte băi unde totuși părea mai curat (probabil pentru că apa curge tot timpul dintr-un bazin cu pereții ridicați cam la un metru, după care printr-o gaură mică își continuă drumul afară din casă) și curtea din spatele casei, în care matușa gazdei mi-a enumerat mai multe tipuri de pomi fructiferi, dintre care eu am înțeles doar „pisang” (banane). Scuterul familiei era în living, camera în care am dormit avea o perdea transparentă în loc de ușă, patul era din bambus acoperit cu o folie de palstic subțire, mirosul de lemn ars venea pe sub țigle în restul casei, nimeni din casă nu știa engleză și cu toate astea era un loc în care ne simțeam foarte bine. Avea acea atmosferă rurală pe care ne-o închipuisem și pe care o căutam.

Am ieșit la o plimbare prin sat să ne bucurăm de o gură de aer proaspăt. Între firele de curent și copacii de pe marginea drumului zeci de păianjeni cât palma aveau legate pânze și stăteau să aștepte vreo victimă. Vegetația bogată nu ne permitea să vedem foarte departe. Lumea ne zâmbea, ne saluta și ne urmărea îndelung cu privirea. Un grup de doamne de la o casă ne-a chemat înăuntru și ne-a servit cu câte o cafea făcută din boabe recent uscate. Am servit-o și noi cu o țigară și ne-am dat seama după modul în care fuma și după cât de mult râdeau prietenele ei de ea, că acest sport e rezervat bărbaților. Ei erau la câmp. Nu o vedea nimeni din stradă așa că doamna ce ne-a servit cu cafea a fumat două țigări, în timp ce povesteam cu toții într-o limbă româno-indoneziano-engleză. Erau toate autentic interesate de unde venim, unde mergem, dacă suntem căsătoriți sau de culoarea părului și a pielii noastre.

Ne-am luat la revedere într-un final, ne-am întors spre casă, unde ne-am reîntâlnit cu gazda noastră din Probolinggo. Avea deja un nou plan, anume să ne ducă jos în oraș, unde ne lăsasem bagajul mare, pentru ca în ziua următoare să plecăm mai departe. După ce am întrebat politicos dacă putem să rămânem în sat în noaptea aceea, ne-a mai întrebat de cel puțin 10 de ori dacă nu vrem să ne ducă înapoi în Probolinggo. Era clar că nu se aștepta la schimbarea asta de situație și cum indonezienii nu știu să spună nu, a fost nevoit să accepte propunerea noastră. Voi reveni într-o postare viitoare cu detalii despre imposibilitatea indonezienilor de a refuza, pentru că nu e așa de roz precum pare.

În dimineața următoare am revenit în oraș cu ojek-uri, pentru că aparent era cel mai convenabil mijloc de transport. Era tot mai evident că gazda noastră nu mai era la fel de ospitalieră ca la început. Ca mulți alții, ne vedeau ca oameni albi, plini de bani, dispuși să plătim sume mari pentru transport și pentru confort. Chiar dacă în seara anterioară discutasem de mai multe ori despre cel mai ieftin mijloc de transport spre Bali, abia dimineață ne-a spus de existența trenului Probolinggo-Banyuwangy, adică până în portul de unde urma să luam feribotul ce leagă insula Jawa de insula Bali. Trenul costă 1,8$/pers, față de aproape 10, cît ar fi costat autobuzul. În acea noapte, pe la ora 4:30, ne-am luat un scurt la revedere și am plecat spre gară.

După experiența din Probolinggo, ne-am lămurit și cu punctele turistice naturale la care trebuie să plătești și ne-am propus ca limita maximă a taxei de intrare la vreo atracție naturală să fie tot de 2$/persoană, ca și la temple. În România, suntem foarte norocoși să avem încă libertatea de a vedea parcuri naționale, cascade, chei sau munți, fără să plătim. Am dezvoltat sentimente mixte vis-a-vis de indonezinei, dintr-o extremă în alta. Pe de-o parte, un zâmbet sincer și o întrebare, chiar dacă vine din partea cuiva care mănâncă o porție de orez prăjit lângă un morman de gunoaie, ne ia câteva minute gândul de la mizeria în care se complac. Pe de altă parte ne exasperează dezordinea, lipsa de logică și de pragmatism din viața lor de zi cu zi. Așa că schimbăm sau readaptăm planuri, pierdem timp prețios, transpirăm, discutăm despre situații la limita puterii noastre de înțelegere, unori ne enervăm, alteori rîdem, ironizăm, învățăm și plecăm mai departe.

14-Jun-2013 00:22
14-Jun-2013 00:23
14-Jun-2013 00:25
 
14-Jun-2013 01:07
14-Jun-2013 01:08
14-Jun-2013 01:15
 
14-Jun-2013 01:22
14-Jun-2013 01:23
14-Jun-2013 01:25
 
14-Jun-2013 01:30
14-Jun-2013 01:31
14-Jun-2013 01:31
 
14-Jun-2013 01:32
14-Jun-2013 01:32
14-Jun-2013 01:34
 
14-Jun-2013 01:34
14-Jun-2013 01:34
14-Jun-2013 01:36
 
14-Jun-2013 01:36
14-Jun-2013 01:37
14-Jun-2013 01:39
 
14-Jun-2013 01:42
14-Jun-2013 01:51
14-Jun-2013 01:51
 
14-Jun-2013 02:34
14-Jun-2013 03:42
14-Jun-2013 03:45
 
14-Jun-2013 03:45
14-Jun-2013 03:46
14-Jun-2013 07:00
 
14-Jun-2013 07:01
14-Jun-2013 07:29
14-Jun-2013 07:29
 
14-Jun-2013 07:53
14-Jun-2013 07:53
14-Jun-2013 07:54
 
14-Jun-2013 07:56
14-Jun-2013 08:15
14-Jun-2013 08:23
 
14-Jun-2013 08:24
14-Jun-2013 08:27
14-Jun-2013 08:35
 
14-Jun-2013 08:38
14-Jun-2013 08:50
14-Jun-2013 09:19
 
14-Jun-2013 09:19
14-Jun-2013 09:20
14-Jun-2013 09:21
 
14-Jun-2013 09:21
14-Jun-2013 09:23
14-Jun-2013 09:58
 
14-Jun-2013 09:58
14-Jun-2013 10:34
14-Jun-2013 10:34
 
14-Jun-2013 10:35
14-Jun-2013 10:39
14-Jun-2013 10:42
 
15-Jun-2013 05:20
15-Jun-2013 05:22
15-Jun-2013 05:23
 
15-Jun-2013 07:10
15-Jun-2013 07:14
15-Jun-2013 07:14
 
15-Jun-2013 07:15
15-Jun-2013 07:15
15-Jun-2013 07:19
 
15-Jun-2013 07:19
 

Leave a Reply