Politicieni, obiective turistice, apusuri de soare și singurătate

Știam că prima parte a drumului urma să fie nasoală, cel puțin până la șoseaua principală din Putri Hijau (Seblat), așa că m-am trezit devreme să îmi beau cafeau în tihnă. Dacă am ocazia, prefer să stau mai mult la prima cafea, chiar dacă se întâmplă să o beau singur, ca să îmi umplu sau să îmi golesc mintea de gânduri. După ce am văzut elefanții sumatrezi, direcția era clară, anume spre Padang. Mai aveam două zile.

Nu planificasem activități ieșite din comun pentru această glorioasă zi (20 Februarie 2015). M-am oprit de mai multe ori pentru fotografii, pentru cafea, pentru mâncare sau la cei care lucrau pietre semiprețioase pe marginea drumului. Porțiunea de șosea pe care făcusem de 2 ori pană de cauciuc în Decembrie, când am mers spre Jakarta, era reparată, respectiv proaspăt asfaltată, iar din Muko-Muko până în Tapan, drumul nu mai reprezenta o problemă și puteam merge mai repede.

Mi-ar fi plăcut să trec de orășelul Tapan, dar din cauză că mă oprisem de mai multe ori, am ajuns chiar înainte de apus. Doamna de la motelul în care am stat data trecută m-a recunoscut și primul lucru m-a întrebat de Ioana. Înainte de a-mi lua camera în primire, am mers câțiva kilometri înainte pe drum, ca să găsesc un loc de unde să pot fotografia și filma apusul. Era ultimul din această excursie solitară și poate unul dintre cele mai frumoase. Simțeam că mi se deschide apetitul spre noi excursii pe scuter, spre locuri prin care nu mai umblasem. Că tot vorbeam de apetit, mi se făcuse foame și am oprit la un warung unde am mâncat o porție de nasi goreng (orez prăjit) cu legume și ou ochi. Lângă el mi-am luat niște deng-deng (de obicei mușchi de vită, tăiat felii subțiri, fiert, apoi prățit în sos picant) din carne de cerb, vânată de localnici.

Eram în Tapan, chiar în extrema sudică a provinciei Sumatra de Vest, acolo unde localnicii au câini pe care îi folosesc la vânătoare, chiar dacă ei sunt musulmani și nu au voie să intre în contact cu câinii. Nu vânează pentru a se hrăni, ci doar ca hobby. Dacă vânează porci mistreți, în cel mai bun caz îi vând chinezilor (la oraș, în Padang), dar de obicei lasă stârvul în pădure. Dacă vânează căprioară sau cerb, carnea o vând warung-rilor sau o gătesc în familie.

Nimic nu se compară cu o dimineașă în care ieși pe scuter, din curtea unui motel la limita dintre murdar și infect, unde gândacii de bucătărie ies prin canalizarea din baie, să caute resturi de mâncare nemăturate de nimeni, lăsate sub pat de turiștii care au stat înaintea ta, unde pe tavan nu găsești nici măcar un panou din placaj, fără mucegai, unde ușile de la cameră se închid din exterior cu un lacăt (asta dacă nu lipsește vreo ureche metalica de la sistemul de închidere) și unde pe interiorul ușii e un zăvor stricat care clănțăne când suflă vântul dinspre coridorul gol. Ieșind pe poarta motelului, te bucuri de soare, de vacile care trec strada, devii brusc mai vesel, mai optimist și aștepți cu nerăbdare să vezi ce îți oferă ziua respectivă.

După 10 zile petrecute pe drumuri, având cei mai buni prieteni oamenii de la warung-ul unde m-am oprit ultima dată, mi-am redus și mai mult ritmul de călătorit, chiar dacă în această ultimă zi, aveam în față puțin peste 200km. Am mâncat un mic dejun al campionilor (tot nasi goreng) – ceva ieșit din comun, pentru că în general nu mănânc dimineața, ci doar beau o cafea. Cât am servit masa, fiica proprietarului măcina niște nucă de cocos cu o instalație improvizată într-un lighean de plastic. Am profitat de ocazie și am filmat-o.

În Painan am decis că mai am timp suficient să văd un obiectiv turistic. Întrebând oamenii de pe stradă, ca să vezi coincidență, ajung într-o frizerie unde pe scaun era tocmai prefectul (bupati) sub-provinciei Pesisir Selatan. Îmi parea cunoscut și mi-am dat seama că era unul dintre personajele cheie de pe barcă, de la Ondeh Mandeh, din urmă cu câteva luni și îi tot văzusem fața pe afișe electorale, lipite peste tot. L-am urmat cu mașina pe Puncak Bukit Langkisau, un loc panoramic pe vârful unui deal, de unde se vede orașul pe partea dreaptă, iar pe stânga, o plajă lungă și munți în depăratare. Prefectul s-a bucurat de ocazie să ne fotografiem împreună (doar eram bule, nu?), după care a întrebat lumea din jurul nostru „Cine vrea poze cu prefectul?”

L-am lăsat la datorie, am mulțumit și am pornit spre celebrul Pod de Rădăcini (Jembatan Akar). Spun celebru, pentru că în urmă cu mai mulți ani, văzusem un documentar scurt despre acest pod, sau poate cel din India, pe Discovery Channel. Un profesor de la o școală din zonă a încput construcția lui a în 1890, iar 26 de ani mai târziu, rădăcinile celor doi copaci Banyan de pe-o parte și cealaltă a râului, au fost sufcient de rigide încât să permită trecerea oamenilor. Are aproximativ 30m lunigime și astăzi există câteva fire de oțel care susțin podul, probabil când este încărcat cu turiști. Pentru că a devenit un obiectiv tursitic, în imediata vecinătate e o aglomerație de warunguri și vânzători de supe la plic, dulciuri sau suveniruri, pe care cu greu îi poți exclude din fotografii. Ca să îți faci o idee, dă o geană la film.

Mai frumoase decât podul, mi s-au părut terasele de orez de pe stânga și dreapta drumului pe care venisem. Terenul era destul de accidentat și printre ele puteam vedea câte un bolovan, prea mare ca să poată fi scos din calea agriculturii.

Aveam de mers încă 70km până în Padang (acasă), dar am mai făcut o pauză la un far de la periferia orașului, ca să privesc apusul. Se pare că cel din ziua anterioară, într-adevăr, nu a fost ultimul. De la far, în funcție de trafic, mai aveam vreo 30 de minute până în fața casei. E un loc liniștit în care, ori de câte ori am ajuns, nu am prins aglomerație. Am fumat o țigară, am mai fumat încă una și am stat pe gânduri.

Singurătatea pe drumuri

Singurătatea are beneficiile ei. Te poate deprima sau te poate înălța, dar toate în funcție de echilibrul pe care îl ai cu tine însuți. În adolescență mi-am făcut un prim antrenament când am fost 6 zile într-o excursie de unul singur cu cortul prin Munții Retezat și Apuseni. Deși a trecut mult timp de atunci, încă îmi amintesc cum noaptea adormeam cu greu auzind zgomotele din pădure. De câteva ori, mi-am găsit confortul în schimbul de impresii cu cei (puțini la vremea aceea) pe care îi întâlneam pe traseu. Când vedeam o panoramă, un răsărit sau vreun apus, de cele mai multe ori nu era nimeni cu care să împart impresiile. Poate chiar mai bine, pentru că e și mai nasol să ai lângă tine pe cineva care nu rezonează la impresiile tale. M-a învins o ploaie mocănească ce m-a udat din cap până în rucsac și m-am întors spre casă într-o mașină frigorifică pick-up, luată la ocazie, unde am stat pe întuneric printre bucăți de caș, pentru că nu știam unde e butonul de la care să aprind lumina, imaginându-mi scene pentru care părinții le spuneau copiilor „Să nu te urci la nimeni în mașină dacă ți se oferă bomboane sau gumă de mestecat”.

În Indonezia, sau orice altă țară îndepărtată (exotică sau diferită), am învățat să găsesc satisfacție nu în a împărtăși simțiri, ci în a mă bucura de ele. În a le nota (oricunde se poate – foto, video, jurnal, memorie) și în a zâmbi, după ce a trecut timpul și am dat peste notițe. Indonezienii nu empatizează la fel ca și noi. Voi face o nouă paranteză: Ei vorbesc cu detașare despre morți (decese). Întrebând de soție sau alte rude ale interlocutorilor, uneori mi s-a răspuns zâmbind „A murit!”, fără momentul de liniște dinainte sau de după, fără aplecarea capului, fără oftat, fără întristare, ca și cum ar zice „Ieri am mâncat în oraș”. La noi, popoarele mai „civilizate”, moartea e un subiect tabu. De multe ori răsunsul face liniște în conversație, marchează cea mai bună ocazie de a schimba subiectul, sau e pur și simplu un moment neconfortabil. La început nu știam cum să reacționez. Mă gândeam că zâmbitul lor e rezultatul unei reconcilieri psihologice, în urma unei tragedii. Am avut ocazia să văd oameni suferind, iar în jurul lui, lumea se comporta normal: râdea, se făceau glume, se mânca, se asculta muzică la volum ridicat, se vorbea despre oaspetele casei, totul cât se poate de firesc. Dacă mă gândesc și mai bine, la noi, la sate, parcă există o atitudine similară, dar în Indonezia e la un alt nivel. Suferința, fizică sau psihică, nu prea este empatizată de către nimeni, și hai să fim corecți și să recunoaștem că ne plângem foarte mult! Nimeni nu te bate pe umăr spunându-ți „Săracul de tine!” sau „Îmi pare rău pentru ce și s-a întâmplat!”. Probabil că situația (vorbesc de deces, dar se poate extrapola și la alte situații) este luată ca atare, mai rece, mai obiectiv, este privită ca un necesar, ca o etapă normală a vieții. Cu timpul, am devenit la fel de imun la vești proaste ca ei și nu îmi mai făceam griji de împachetatul întrebărilor, de teamă să nu o gafez. Să vorbești prea mult despre ceva trist nu e constructiv pentru conversație. Acestea vin cumva în completarea sau confirmarea unor principii mai vechi dupa care mă ghidez, anume Nu povesti despre tine decât dacă ești întrebat și Nu oferi ajutor decât dacă ți se cere. Recunosc, pe al doilea îl mai încalc, mai ales de când am cunoscut-o pe Ioana, care e una dintre cele mai generoase/serviabile persoane pe care o știu. Indonezienii sunt în stare să plece de lângă tine sau să se converseze în scris pe telefon, dacă nu îi stimulează conversația, sau le distrage atenția (deficitară la limita patologică) vreun stimul extern. Această ruptură în mijlocul dicuțiilor nu e un semn de impolitețe, indiferent de cine o face (emițătorul sau receptorul).

Revenind la singurătate, cu această ocazie, am călătorit mult mai ușor ca în adolescență. Am fost mai atent la schimbările din jurul meu, la fenomenele naturii, care nu mă pot plictisi niciodată și am încercat să tratez fiecare situație fără a cântări prea mult ce așa vea de câștigat sau pierdut. Oricum, din orice experiență, nu ei decât de câștigat. Am întârziat aproape tot timpul, adică, dacă mă opream lângă vreun vânzător de pietre ca să îl întreb ceva, îl întrebam, povesteam, acceptam și cafeaua, mai povesteam, mulțumeam și plecam, poate chiar și o oră mai târziu din locul respectiv. În cultura noastră, timpul are altă valoare, e cântărit în ce aș putea sau ce aș fi putut face într-un oarecare interval, dar eu m-am bucurat să găsesc valoarea acelui moment unic alături de oameni care s-au născut și au crescut cu valoarea prezentului.

20-Feb-2015 05:08
20-Feb-2015 05:33
20-Feb-2015 05:34
 
20-Feb-2015 07:27
20-Feb-2015 10:02
20-Feb-2015 10:03
 
20-Feb-2015 11:48
20-Feb-2015 11:49
 
20-Feb-2015 12:21
20-Feb-2015 12:32
20-Feb-2015 12:32
 
20-Feb-2015 12:33
20-Feb-2015 13:25
20-Feb-2015 13:26
 
20-Feb-2015 13:30
20-Feb-2015 13:34
20-Feb-2015 13:35
 
20-Feb-2015 13:35
20-Feb-2015 13:36
20-Feb-2015 13:36
 
20-Feb-2015 13:40
20-Feb-2015 14:37
20-Feb-2015 14:54
 
20-Feb-2015 15:02
20-Feb-2015 15:03
20-Feb-2015 15:03
 
20-Feb-2015 15:08
21-Feb-2015 04:01
21-Feb-2015 04:03
 
21-Feb-2015 04:31
21-Feb-2015 04:31
21-Feb-2015 04:32
 
21-Feb-2015 04:32
21-Feb-2015 05:12
21-Feb-2015 05:15
 
21-Feb-2015 06:11
21-Feb-2015 06:15
21-Feb-2015 07:49
 
21-Feb-2015 08:00
21-Feb-2015 09:21
21-Feb-2015 09:22
 
21-Feb-2015 09:24
21-Feb-2015 09:24
21-Feb-2015 09:25
 
21-Feb-2015 09:25
21-Feb-2015 09:25
21-Feb-2015 09:32
 
21-Feb-2015 09:32
21-Feb-2015 09:32
21-Feb-2015 09:42
 
21-Feb-2015 09:42
21-Feb-2015 09:43
21-Feb-2015 10:42
 
21-Feb-2015 10:44
21-Feb-2015 10:57
 
21-Feb-2015 11:00
21-Feb-2015 11:29
21-Feb-2015 11:39
 
21-Feb-2015 11:41
21-Feb-2015 11:42
 
21-Feb-2015 11:49
21-Feb-2015 13:23
21-Feb-2015 13:27
 
21-Feb-2015 13:32
21-Feb-2015 13:34
 
21-Feb-2015 13:35
21-Feb-2015 13:36
21-Feb-2015 13:37
 
21-Feb-2015 13:38
21-Feb-2015 13:39
 

2 thoughts on “Politicieni, obiective turistice, apusuri de soare și singurătate

Leave a Reply