Spațiul vital de pe Gili Air

Ajunși pe Gili Air, am pornit pe străduțele înguste ce străbăteau insula, în căutarea unei camere în care să stăm. Era liniște, mai ales în centrul insulei. Am căutat un kos (cameră de oaspeți, guesthouse sau loc în care îți poți închiria o camera), pe care ni l-au recomandat niște prietene, dar era plin. Din ușă în ușă, am ajuns la o casa, în mijlocul singurului sat de pe insulă, unde după niște tratative cu proprietara și sora ei, am obținut un preț bun, anume 5$/noapte. Îmi plac foarte mult prețurile compuse dintr-o singură cifră! Peste tot unde am întrebat, costul șederii începea de la 10$/noapte. Probabil că deja îmi formasem un reflex din a încerca să negociez și de cele mai multe ori reușeam să obțin un preț bun datorită imposibilității indonezienilor de a refuza.

Attica e numele proprietarei casei și pe toată durata șederii ne-am înțeles foarte bine, într-un amestec de indoneziană, sasak, engleză și limbajul semnelor. E surdă. În timpul negocierii prețului de cazare, râdeam împreună cu Ioana, pentru că ni se părea că vorbește prea tare, atât cu noi cât și cu sora ei (traducător în engleză). Mimica feței îi accentua puternic acordul, dezacordul, emoțiile și bucuria, fapt ce ne amuza foarte mult. Faceam cu toții gălăgie: cele două surori povesteau între ele, Ioana povestea cu mine și eu cu sora proprietarei, adresându-mă doamnei Attica.

Am avut câteva peripeții când am aflat că de fapt nu este apă caldă. Am mers cu toții spre baie să ne arate că există boiler cu care se poate încălzi apa pentru duș. Când a învârtit de robinetul de sub boiler, acesta s-a rupt din perete cu tot cu țeavă. Ne-am stropit cu toții, după care a rezolvat problema înfundând o bucată de lemn în ciotul de țeavă din perete. Deci, adio apă caldă! Nu mai puteam de râs, dar am acceptat camera pentru că era liniște, era foarte spațioasă și aveam senzația că pe durata șederii vom fi doar noi la tot etajul, senzație care mi s-a confirmat ulterior. Chiar dacă unul dintre argumentele negocierii a fost că dorim doar cazare, fără mic dejun, Attica ne aducea aproape în fiecare dimineață cafea, fructe sau pancake (o plăcintă grozavă cu banane sau ananas), iar uneori, seara ne aștepta cu masa pusă sau cu o tavă cu mâncăruri tradiționale indoneziene.

Era o casă mare, cu două etaje, una din puținele de pe insulă, construite cu etaj. Aveam balcon, baie spațioasă, o cameră mare cât pentru  o familie, frigider, o sufragerie și mai mare, deci lux la care nu ne așteptam. Într-adevăr, pe toată perioada șederii noastre în Gili Air, celelalte două camere mai mici de la etaj, au fost ocupate vreo săptămână de turiști. Ne-am trezit brusc cu un spațiu vital foarte mare.

Pe Gili Air nu există scutere. E o insulă mică, pe care o poți înconjura pe jos, pe plajă, cam într-o oră sau poți ajunge oriunde, de oriunde, într-o jumătate de oră. Puteam să ne închiriem bicicletă sau cidomo (căruță cu vizitiu, ce funcționează în loc de taxi), dar nu ne grăbeam niciunde. Pe malul mării, lângă plajă, sunt înșiruite baruri și restaurante, dar nu te sufocă. În Nord, e mai liniștit, nu sunt atâtea baruri și ne puteam bucura de soare până la apus. Fiind un loc plin de turiști, viața e mai scumpă decât în Mataram sau alte locuri din Lombok. O masă la warung era între 1,5 și 2,5$. La restarurantele cu mâncare europeană, găseam pizza, paste, hamburger sau alte mâncăruri, de la 5$ în sus. Noi ne obișnuisem cu mâncarea indoneziană, astfel încât de puține ori am mâncat altceva decât orez cu diverse chestii, la warung.

3 thoughts on “Spațiul vital de pe Gili Air

  1. Am si eu o intrebare. Avand in vedere ospitalitatea gazdei si ca v-a oferit mult mai mult decat v-ati inteles sper ca ati recompensat-o omeneste macar la sfarsit. Va rog daca raspunsul este nu, nu-mi raspundeti, prefer sa cred ca ati facut-o totusi. Adica ma gandesc mai mult ca sigur ca da, si ati omis sa mentionati acest lucru din politete sau pt a nu va lauda, dar eu nu vad treaba asta ca o lauda ci o vad ca un exemplu catre alti romani care ajung pe acele meleaguri sa nu profite, dupa cum ati zis si voi, de faptul ca indonezienii nu pot refuza

  2. Uneori e greu sa alegi pe cine recompensezi si pe cine nu, daca e vorba de acte voluntare de binefacere din partea vreunui strain. In cazul de fata, dupa cum probabil ai descoperit deja, e vorba de un loc unde am platit cazarea. Attica ne-a ajutat, iar noi i-am facut un cadou la sfarsit, asta pe langa banii pe care i i-am dat conform intelegerii inititale.
    In rest, revenind la prima propozitie, nu e usor intotdeauna sa recompensezi pe toata lumea. Personal nu cred ca ajuta pentru ca in timp, influentezi persoanele respective sa devina rechini (adica sa ceara obraznic mult peste pret, doar pentru ca esti strain). Cu bani nu ajuti pe nimeni, ci creezi un reflex neplacut. Vei ajunge sa ii mirosi pe cei care te ajuta pentru recompense materiale. Poate tocmai pentru ca inaintea noastra, alti occidentali au aruncat cu bani in stanga si in dreapta, preturile sunt mai mari decat, sa zicem, acum 10ani.
    Prefer sa cred ca lumea devine mai buna si ca la randul meu pot face acte de binefacere pentru altii, fara sa astept nimic in schimb. Satisfactia e mult mai mare! Vezi? Un mod egoist de a fi altruist. 🙂

Leave a Reply