Am mai scris despre Padang, dar e nevoie să mai vin cu niște completări. Orașul în sine nu reprezintă un motiv pentru care să mergi în Sumatra de Vest, dar e aproape inevitabil de ocolit. Aeroportul internațional e lângă Padang și drumurile principale trec prin oraș. Dacă e să îl recomand pentru ceva anume, ar fi pentru localnici și pentru mâncare.
Pe drum s-a înnorat și a început ploaia chiar înainte să ajungem în Sungai Pisang, acel sat din care se ia barca spre majoritatea insulelor din Pesisir Selatan (Coasta Sudica sau litoralul de la sud de Padang, în cadrul provinciei Sumatra de Vest). Din sat, am pornit pe jos, printre terase de orez mocirloase. Mi-am pus rapid șlapii în rucsac și am continuat drumul desculț. Odată ajunși la râu, am trecut prin apă pe malul opus (malul stâng) și am continuat traseul prin apă. În scurt timp am fost nevoiți să ne cățărăm pe pietre deoarece bolovanii din albie au tot crescut până au devenit aproape stânci. Înainte să ajungem la Lubuk Udang (Iazul Crevetelui), ploaia s-a oprit și am putut face baie liniștiți. Găsiți locația pe harta cu punctele de interes din Sumatra.
În Indonezia, doar 8 obiective sunt incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Ca sa vă faceți o idee despre ce înseamnă asta, în Romania, care e de aproape 8 ori mai mică, sunt 7 obiective. Pe de-o parte e trist, pentru că această stare de fapt reflectă atenția redusă a statului Indonezian față de patrimoniul cultural și natural de pe teritoriul său, iar pe de altă parte, dacă ajungeți în vacanță în Bali, iată un motiv în plus să mergeți la culturile sau terasele de orez de la Jatiluwih.
:: EPISODUL ANTERIOR ::
I-am dat prea mult credit doamnei cu care ne-am intersectat în ziua anterioară, cea care ne-e condus până lângă Manna. Dimineața, când eu încă dormeam, a întrebat-o pe Ioana dacă îi poate da niște bani, pentru familia la care stăm și pentru că ne-a ajutat cu cazarea. În momentul abordării, la Pertamini, ne-a spus de la început că putem sta gratis și oricum apucasem să îi cunosc pe bătrâni și știam că nu au pretenții de ordin material. În măsura în care am putut, am încercat să întoarcem gestul cumpărând niște dulciuri pentru copiii din casă, la scurt timp după ce le-am călcat pragul și cu asta am considerat că suntem chit.
Nu am refuzat ocazia de a mai merge pe încă o inulă. De data asta am ales Kapo-Kapo, care este de fapt un sat mic, în partea vestică a insulei Cubadak, din Pesisir Selatan, Sumatra de Vest. Multă lume îi spune insula Kapo-Kapo, dar practic, e vorba de insula Cubadak. Am mers cu scuterul până în Mandeh, portul în care am ajuns foarte oficial, cu alai, acum o lună și ceva. Vremea nu a fost cu noi, dar nu ne-a speriat ploaia. Am fost uzi din cap până în picioare când am ajuns în port. Unul dintre băieți vorbise înainte cu cineva care să ne ducă cu barca. Pentru că s-a scumpit recent benzina, prețul bărcii mari era de aproximativ 70$, dus-întors. Cu cât am fi fost mai 
Mandeh Joy Sailing trebuia sa fie un eveniment prin care autoritățile indoneziene și membri ai mediului de afaceri local și reporteri se întâlnesc și discută despre potențialul turistic al insulelor de la Sud de Padang, din sub-provincia (kabupaten) Pesisir Selatan. Noi nu am fost invitați pe criterii profesionale, ci pe criterii vizuale. La evenimentele indoneziene, precum nunți sau alte festivități, dă bine să inviți bule (oameni albi). Cu alte cuvinte, se vede că te descurci dacă ai bule printre oaspeți.
Nu aveam nici un plan când o prietenă din Indonezia ne-a invitat în orașul ei pentru două zile. La aproximativ 100 km de Padang, în interiorul insulei, Sawah Lunto e un fost centru minier din timpul perioadei coloniale olandeze. Exploatarea de cărbune a început în 1888 și s-a încheiat în 1932, deci nu se poate vorbi de o istorie de durată. În ultimii ani, într-o tentativă de promovarea a orașului ca destinație turistică, oficialitățile încearcă să aducă turiști locali și străini, dar din păcate oferta e mediocră. E la fel ca în alte locuri din Sumatra. Ceea ce numesc ei destinație sau punct turistic, de cele mai multe ori nu ne trezește nici o emoție. Oricum, pentru a ieși din Padang și din lipsa altor planuri, am acceptat invitația, am mers rapid până acasă pentru a ne pregăti și am pornit la drum.
La mai puțin de o săptămână, am mai întreprins o mică excursie în Kuta, în sudul insulei Lombok. Între timp, începusem niște discutții pe mail cu o baza de scufundări din Gili Air, care mă acceptase la un internship de 3 luni, deci nu mai aveam gânduri vis-a-vis de mutatul în chirie în Kuta. Ne-au plăcut plajele și ne-am propus să mai mergem încă o dată să explorăm locuri noi din împrejurimi.
Aproape orice circuit turistic prin Jawa, cuprinde o vizită la templul Prambanan și o vizită la templul Borobudur. Primul este hindus, iar al doilea este budist. Fiind în Yogyakarta, ne-am spus că nu putem veni în Indonezia fără să le vizităm. Ar fi ca și cum am fi mers în Atena, fără să vizităm Acropolele. De la agențiile de turism din Prawirotaman, puteam alege orice tip de vizitare a templelor (transport simplu cu autobusul, transport cu autocar cu aer condiționat, transport cu taxi-ul, transport cu ghid, transport cu taxa de intrare la temple inclusă, vizită la răsărit, vizită la apus sau orice alta variantă). Noi aveam scuterul deja închiriat, oricum ne doream să ne plimbăm pe cont propriu, să nu depindem de un program prestabilit sau alte persoane, deci planul nostru era să mergm în momentul în care pe Ioana nu o mai durea așa tare umărul. Nu aveam nici dispoziția morală și nici nu ne puteam orienta atât de bine încât să încercăm să le vedem pe ambele într-o singură zi.
Am călătorit toată noaptea cu trenul din Bandung. Lăsam în urmă mii de luminițe, unele aproape, altele mai îndepărtate, pe măsură ce ne apropiam de Yogyakarta. Ne părea rău că mergeam cu trenul de noapte și că nu vedeam mai nimic. Aerul condiționat sufla puternic și chiar dacă ne-am înghesuit pe banchetele înguste și incomode, la un moment dat a fost nevoie să ne îmbrăcăm. La fiecare stație urcau vânzători ambulanți care își anunțau marfa zgomotos: cafea, ceai, alune, supă instant sau alte preparate. Până la 5 dimineață, când trenul a ajuns în gara din Yogyakarta, acumulasem multă oboseală. Aveam doar într-un mesaj pe telefon, indicațiile de a ajunge la o gazdă, de care am aflat abia pe tren, în noaptea aceea.
