Aveam în plan să urcăm pe Muntele Singgalang, dar ne-am trezit într-o sâmbătă, fără chef de efort fizic. Dimineața am spălat niște haine, am băut liniștiți o cafea și ne-am decis să mergem la Lacul (Danau) Maninjau, unul dintre obiective turistice principale din Sumatra de Vest.
:: EPISODUL ANTERIOR ::
Primul lucru pe care l-am făcut dimineață a fost să schimbăm abordarea problemei: în loc de 250-300km, ne-am propus să facem zilnic 200-250km, iar dacă suntem foarte obosiți, să facem câte o pauză de o zi, în care să apucăm să ne odihnim. Două ore mai târziu, am ajuns în Kota Bengkulu. Nu ne-am grăbit pentru că era zi de odihnă, conform noului plan. Ne-am propus să ne relaxăm, să căutăm un loc cât de cât decent, unde să avem semnal pentru internetul pe mobil, să putem să dăm de veste celor interesați, că suntem întregi. Ne-am învârtit de câteva ori prin centrul orașului până am găsit un hotel aproape abandonat (Hotel Pantai Panjang). Pentru aproximativ 10$/noapte, am găsit o căsută de lemn ce stătea să cadă pe noi, dar cu personalitate.
Un alt sfârșit de săptămână – o altă excursie cu cei de la UNAND. De data asta cei de la biroul de relații internaționale au avut inițiativa. Deși am mai fost o dată în Pariaman și pe insula Angso Duo, în urmă cu vreo 3 săptămâni, scopul acestei excursii era participarea la festivalul Tabuik.
Profesorii de la UNAND, ne-au pregătit o excursie de o zi în inima culturii Minangkabau, adică în Batusangkar. Ne-am urcat într-un autobuz plin de șarm și după vreo oră de întârzieri am pornit la drum, cu voie bună. A fost voie bună la propriu, pentru că pe drum am ascultat muzică și profesorii cântând karaoke. Prima oprire a fost la cascada Lembah Anai, pe care am mai văzut-o cu o săptămână înainte când am fost la Mifan Waterpark. Ca și atunci, am privit-o de la distanță.
4. Ubud între tradiții și kitch
28 Iunie – Fixasem plecarea din Bali pe 30 iunie, împreună cu Dragoș și prietena lui, deci mai aveam la dispoziție două zile pline în care ne-am plănuit să mergem în Ubud. Acest orășel, la fel ca și Yogyakarta pentru Jawa, reprezintă centrul cultural al insulei. Încă dinainte să ajungem în Bali, am trimis câteva cereri pe Couchsurfing. Una dintre ele la un tip care spunea că stă foarte aproape de casa în care s-au filmat scenele din „Eat, Pray, Love”, cu Julia Roberts. Pe mine nu m-a dat pe spate filmul, dar Ioanei i-a plăcut și am vrut sa îi fac o surpriză. Din păcate nu am primit nici un raspuns de la baiatul acela, ci de la o tipă bule.
E mai simplu să împărțim povestea din Bali în 4 părți, ca un serial. Sperăm ca titlul să își găsească semnificația pe parcurs. Dacă nu, în ultima parte. Vă invităm să le parcurgeți pe măsură ce le postăm. Ca și până acum, veți găsi setul de fotografii aferent la începutul fiecărei postări și filme scurte inserate printre rânduri. Filmele sunt postate și în secțiunea video a site-ului, preluate de pe canalul Plecați Departe, de pe Youtube.
1. Drumul spre Bali și febra din Lovina
Am aflat de la un cubanez care stătea în același hotel cu noi, că foarte aproape, tot în zona Prawirotaman din Yogyakarta, există o fabrică de batik, care se poate vizita. În schimbul a 5$/pers., am vizitat și noi această făbricuță. Ne ușurasem deja de sume frumoase la Prambanan și Borobudur, așa că ce mai contau 10$, într-un loc în care măcar am interacționat cu muncitorii și am învățat despre tehnica de vopsire cu ceară a țesăturilor.
Aproape orice circuit turistic prin Jawa, cuprinde o vizită la templul Prambanan și o vizită la templul Borobudur. Primul este hindus, iar al doilea este budist. Fiind în Yogyakarta, ne-am spus că nu putem veni în Indonezia fără să le vizităm. Ar fi ca și cum am fi mers în Atena, fără să vizităm Acropolele. De la agențiile de turism din Prawirotaman, puteam alege orice tip de vizitare a templelor (transport simplu cu autobusul, transport cu autocar cu aer condiționat, transport cu taxi-ul, transport cu ghid, transport cu taxa de intrare la temple inclusă, vizită la răsărit, vizită la apus sau orice alta variantă). Noi aveam scuterul deja închiriat, oricum ne doream să ne plimbăm pe cont propriu, să nu depindem de un program prestabilit sau alte persoane, deci planul nostru era să mergm în momentul în care pe Ioana nu o mai durea așa tare umărul. Nu aveam nici dispoziția morală și nici nu ne puteam orienta atât de bine încât să încercăm să le vedem pe ambele într-o singură zi.
Am călătorit toată noaptea cu trenul din Bandung. Lăsam în urmă mii de luminițe, unele aproape, altele mai îndepărtate, pe măsură ce ne apropiam de Yogyakarta. Ne părea rău că mergeam cu trenul de noapte și că nu vedeam mai nimic. Aerul condiționat sufla puternic și chiar dacă ne-am înghesuit pe banchetele înguste și incomode, la un moment dat a fost nevoie să ne îmbrăcăm. La fiecare stație urcau vânzători ambulanți care își anunțau marfa zgomotos: cafea, ceai, alune, supă instant sau alte preparate. Până la 5 dimineață, când trenul a ajuns în gara din Yogyakarta, acumulasem multă oboseală. Aveam doar într-un mesaj pe telefon, indicațiile de a ajunge la o gazdă, de care am aflat abia pe tren, în noaptea aceea.
