Sibolga e mai puțin conservator decât orașele prin care am trecut în zilele anteriaore. Populația e 50% islamică, 50% creștină, localnicii sunt un amestec de batak și minangkabau, iar limba vorbită e un dialect minangkabau. La intrarea în oraș, pe mare, în larg, se puteau vedea bărci de pescuit, dar lumina era deja prea slabă ca să mai pot face fotografii.
17 Iunie: Banda Aceh – Meulaboh
Aveam la dispoziție 6 ore până la apus, pentru a parcurge 240km. Cu Furia Verde, în Sumatra, e mai greu decât pare. Peisajele din primii 80km, până în Lamno, mi-au luat respirația. Pe partea stângă, munții sunt împăduriți și crestați de văi răcoroase prin care râuri mai mici sau mai mariîși fac drum spre mare. Pe partea dreaptă, plajele cu nisip alb sunt largi, încadrate de stânci cu vegetație. Valuri mari se sparg aproape de mal, iar în larg mici insule răsar din apa azurie. Am orpit de mai multe ori să fac fotografii, cu riscul de a nu ajunge în Meulaboh, acolo unde mi-am propus să înnoptez.
9 Iunie: Ketambe – Takengon
Drumul din Ketambe spre Blagkejeren (aproximativ 75km) e pitoresc și m-a obligat să opresc de mai multe ori pentru fotografii. Era rupt de alunecări de tereni în mai multe locuri, dar se poate trece destul de ușor. Așa se întâmplă când se taie pădurea. Terenul e mult mai instabil, iar la clima din Indonezia, din cauza ploilor frecvente, deși natura se regenerează mai rapid, alunecările de teren sunt la ordinea zilei.
6 Iunie: Parapat – Berastagi
Am plecat relativ devreme de la Liberta Homestay. Mă înmuiasem prea tare și în cele 5 zile petrecute acolo, m-am dezobișnuit de trezirea cu alarmă. În Tomoc, la îmbarcare, era forfotă. Mașinile îmbarcate stăteua înghesuite ca sardelele. Unii șoferi nu opreau motorul după îmbarcare, ca să le meargă AC-ul în mașină, deși afară era răcoare. Vânzătoarele de nimicuri se împingeau printre călători. Pentru 1000 de rupii de la călătorii plictisiți, niște copii din sat săreau în apă de pe balustrada vaporașului – o formă de divertisment pe care nu o înțeleg decât din punctul de vedere al copiilor. Scaunele erau rupte, mizerie peste tot, praf, noxe, iar plecarea bărcii a fost întârziată.
31 Mai: Padang Sidimpuan – Balige. Un ghinion nu vine niciodată singur
Nu aveam timp de fotografii. Nici chef. Plecasem cu întârziere din cauza incidentului cu telefonul. La o benzinărie, m-am oprit să îmi schimb parolele de la conturile Yahoo, Google și Facebook. Drumul a fost mediocru pentru că oscila dintr-o extremă în alta, fie bun, fie oribil. M-am oprit să mănânc înainte de Tarutung, la 100km de la plecarea din Padang Sidimpuan. La warung aveau două feluri de preparate din porc: Babi saksang (un fel de tocană cu bucăți de carne de porc, gătită în sânge de porc, cu numeroase condimente) și Babi Panggang (felii subțiri de carne la grătar, cârnăcior și un fel de caltaboș, servite cu unul sau mai multe sosuri). Le-am gustat pe ambele, dar primul mi s-a părut extraordinar.
Următoarele gânduri sunt preluate din carnețul în care îmi luam note de călătorie, știind că memoria nu mă va ajuta la detaliile fine: Stau pe niște lemne spălate de valuri, la lumina unei lămpi și mi-am scos carnețelul ca să îmi iau niște notițe. În pădurea din spate se aud niște greieri, iar din față, valurile care se sparg în larg și lemnele umede care trosnesc vâlvătaia focului.
De-aici, din România, mă gândesc cu plăcere la cascadele pe care le-am vizitat cât am stat în Sumatra. Sunetele din junglă se estompau pe măsură ce mă apropiam de căderea de apă, iar aerul devenea mai răcoros, mai plăcut, în apropierea acesteia, ca și cum m-ar fi chemat să fac baie. Însă, nu a fost cazul cascadei Gadih Ranti, din Sumatra de Vest.
Ne-am reîntâlnit cu prietenii din Padang, după aproape 3 luni de absență. Fusesem plecați în Bali și pe Gili Air de la începutul lunii decembrie, până la sfârșitul lui februarie. Am făcut două călătorii pe scuter însumând peste 3000km, prin sudul insulei Sumatra și era cazul să abordăm mai atent locurile pe care nu am apucat să le vizităm din provincia Sumatra de Vest.
Despre Denpasar, capitala sau orașul-reședință a insulei Bali am mai scris aici, dar revin cu câteva completări. Când am ajuns a 3-a oară și ne-am decis să stăm o lună, ne-am găsit o garsonieră/casă (kos) drăguță, mobilată, cu terasă, baie și bucătărie, utilată cu aragaz, dulap pentru haine pat și ventilator. Aveam inclusiv frigider, care este un lux în Indonezia și o pisică vorbăreață. Kos-ul făcea parte dintr-un grup de clădiri, într-o curte plină de plante, de care avea grijă proprietarul. Avea doi iepuri pe care îi lăsa liberi prin curte. Recent, pe unul dintre ei, l-au omorât câinii din vecini.
Venind de la Lacul (Danau) Batur, vremea părea că ni se împotrivește. Cerul devenea tot mai întunecos, iar norii nu știau cum să se înghesuie ca să ne sperie mai tare. Chiar înaninte de a ajunge a început să sufle vântul, ridicând frunze și plasticuri de pe stradă. Eram pregătiți „de luptă” și nu ne-am lăsat impresionți ușor. Poate totuși nu ne părăsea norocul, pentru că sus la Muntele Batur, am prins vreme superbă.
