Mâncare și cascadă într-o zi ploioasă

Plecati Departe — Fri, 16 Oct 2015 13:29:15 +0000

De-aici, din România, mă gândesc cu plăcere la cascadele pe care le-am vizitat cât am stat în Sumatra. Sunetele din junglă se estompau pe măsură ce mă apropiam de căderea de apă, iar aerul devenea mai răcoros, mai plăcut, în apropierea acesteia, ca și cum m-ar fi chemat să fac baie. Însă, nu a fost cazul cascadei Gadih Ranti, din Sumatra de Vest.

Era sfârșit de săptămână și singurul plan rămas în picioare era o excursie la o cascadă (doar o alta, din sutele de cascade din pădurile Sumatrei), la vreo 100km de oraș, cu un grup gata format, ceva mai mare decât de obicei (vreo 20 de persoane). Găsiți localizarea exactă a cascadei pe harta cu punctele de interes din Sumatra. Am fost sceptic la început, dar nu aveam alt plan mai bun și nici nu doream să mai omor o zi în Padang. În stil indonezian, ne-am organizat și am asteptat după toată lumea cam o ora, de la ora stabilita în seara anterioară (ora 8 dimineață). Tot în stil indonezian, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mâncăm un mic dejun în centrul orașului.

Pe drum, cei care conduceau mașina s-au pierdut de restul și după vreo 20 de minute de panică, telefoane din mașina oprită pe dreapta, am reușit să îi conving că pot avea încredere în GPS-ul meu de pe telefon și ca să îî conving să meargă după indicațiile mele, am fost nevoit să mint, spunându-le că am mai fost pe drumul ăla. Ca să înțelegeți panica, trebuie să știți că eram pe un drum principal (drum național), nu off road pe coclauri. Oriunde ar merge și indiferent de dimensiunea grupului, trebuie să fie cel puțin o persoană care a mai fost o dată acolo. În cel mai rău caz e un ghid local. Unul dintre motivele pentru care indonezienii nu călătoresc este că nu au ghid. La ora 12, pauză pentru rugăciune.

După mai multe opriri în care ne regrupam, toate cele 5 mașini, am pornit pe jos pe traseu, abia pe la ora 14. Am urcat de la șoseaua principală, pe un drum de ciment, abrupt și cu multe curbe, până într-un un sat, între campuri de orez, urmând niște oameni pe scuter (un fel de ojek pe care cineva din grup i-a platit), care s-au dovedit a fi ghizii noștri spre cascada.

Ploua mărunt când am pornit pe jos, o coborâre abrupă, plină de noroi, la vreo 500m de la locul unde am lăsat mașinile. Venisem în sandale de plajă și ca să nu îmi pun siguranța în pericol, am continuat descuț. Lângă cascadă, care de altfel era foarte frumoasă, primul lucru pe care l-am făcut cu toții a fost să pregătim masa. Pauzele de mâncare au fost momentele principale ale excursiei. Indonezienii nu se joacă cu mâncarea. Când e ora mesei, trebuie să mănânci. Lași totul și mănânci. Restul vieții e zgomot de fond. De multe ori, în loc de „Ce mai faci?”, am fost intrebat „Ai mancat deja?” Este vorba de catre persoane pe care atunci le întâlneam pentru prima oara.

La un moment dat, unul dintre băieții-ghid din sat, m-a rugat sa îi fac o fotografie. L-am intrebat “Și cum sa ți-o trimit?”. Raspunsul lui m-a distrat pe moment: “Prin prieteni…” Cum nu a ieșit prea des din sat, toata lumea îi e prieten. Comunitățile din Indonezia sunt foarte închegate și nu s-a gândit foarte departe când a răspuns, dar mi-a plăcut încrederea cu care a răspuns. A râs după ce și-a dat seama că șansele ca fotografia să ajungă la el, sunt minime. Adică, sper că de-aia a râs…

Că tot vorbeam despre indonezieni, e un lucru pe care îl apreciez foarte mult la ei: nu așteaptă să îi roage cineva să dea o mână de ajutor. Niște copii care stateau feriți de ploaie sub pergola cimentată de lângă cascadă, s-au mobilizat imediat să ne ajute să instalăm o copertina de plastic pe o latura a pergolei, chiar dacă nu faceau parte din grup. La sfârșit, când au vazut că ne pregatim de plecare, ne-au ajutat și la strângerea prelatei. Până nu demult, unul dintre principiile după care trăiam era „Să nu oferi ajutorul decât dacă și se solicită”, poate ca să nu îți pară rău dacă ți se reproșază ceva. Știți voi, „Ai vrut să faci un bine și uite unde s-a ajuns”. În Indonezia am învățat contrariul, iar recompensele sunt mult mai consistente.

Ne-am întors la mașini pe o cărare mai ușoara, nesemnificativ mai lungă. După ce ne-am regrupat cu mașinile, lângă un mic warung de sat, am mai stat vreo oră până s-a înnoptat, povestind despre nimicuri pana am pornit efectiv spre casa. Unii au mai mancat câte ceva. La 60km în drum spre casă, s-a făcut din nou „ora mesei” și, evindent ne-am orpit din nou să mâncăm la un warung din Pariaman. Ca să nu închei într-o notă negativă, aici am mâncat prima oară sambal hijau sau sambal lado (sos verde – un sos picant cu ardei iute verde, ulei, ceapă și lime, mărunțite dar nefierte) de calitate. Practic din acel moment, de fiecare dată când îmi cumpăram de mâncare, în loc să îmi comand sambal merah (sos roșu – sosul picant cu ardei iute roșu, ceapa, usturoi, ulei și roșii, mărunțite dar fierte puțin), ca și până atunci, dacă era, îmi comandam sambal hijau.

14-Mar-2015 07:44

Gadih Ranti Archives - PlecațiDeparte.ro

Mâncare și cascadă într-o zi ploioasă

Playlist filme SUMATRA