Am pornit devreme spre Krui. M-am încurcat cu direcțiile și am pierdut o ora prin oraș. La începutul zilei era destul de răcoare și cerul era înnorat, dar după vreo oră de mers, a ieșit soarele și am scăpat totuși neplouat. Tocmai când simțeam nevoia de pauză, am surprins un alai de nuntă, într-un sat de pe drum. Am oprit să fac câteva fotografii. M-au invitat la masă, dar am refuzat politicos. Nu îmi era foame, dar încercam să ajung cât mai repede la destinație, mai ales că plănuisem o oprire la Cascada Way Lalaan, undeva la mijlocul distanței.
Și dacă tot e primăvară, plantele înfloresc, dragostea plutește în aer, iar în spiritul acestor gânduri vă vom povesti câte ceva despre noi. Cine ne știe de mai demult, deja și-a dat seama că ne potrivim ca mâna în mănușă.
Ioana mai vulcanică – eu mai relaxat, ea mai sensibilă – eu uneori, ea atentă la detalii – eu atent la alte detalii, ea vorbește frumos – eu vorbesc la subiect, ea mai delicată – eu mai direct. Ce să o mai lungim, ne completăm reciproc! Dacă tot eram în Indonezia, pe o minunată insulă exotică, am pregătit un modest inel cu o mică perlă neagră, pe care îl ascunsesem în fundul rucsacului, unde știam că va sta ascuns până la momentul oportun. Pregătisem cadrul (o zi însorită pe malul mării, pe o plajă mai liniștită, în nordul insulei), aveam inelul ascuns și așteptam să se întindă la plajă pe sarong. Am și întrebat-o de vreo două ori dacă nu merge să facă plajă, doar terminaserăm cafeaua cu ghimbir la una din mesele de bambus de pe terasă. Nu aveam nevoie de public, ci doar să o văd întinsă la soare. Știam că nu stă cu ochii deschiși și că mă pot furișa într-o parte să pornesc telefonul să filmez momentul. Restul e istorie… după cum puteți vedea mai jos.
