Sengigi este cea mai puternic dezvoltată zonă turistică a Lombok-ului. La mai puțin de 20km de Mataram, în funcție de trafic, poți ajunge cam într-o jumătate de oră. Ca într-o stațiune turistică europeană, printre baruri, restaurante, hoteluri, resort-uri și magazine cu suveniruri mai găsești warung-uri cu mâncare locală, dar prețurile sunt mai ridicate decât în mod normal. Fluxul de turiști ai insulei este direcționat în principal către Sengigi astfel încât în viitor poate că va fi ca în Bali.
Împreună cu Yati, soția sa, și cei 3 copii, Gunawan locuiește într-o zonă mai liniștită a orașului. Sunt o familie de protestanți, deci într-o oarecare măsură, comunicarea era mai lejeră. Înainte să fie profesor la o școală din apropiere, o bună perioadă de timp a lucrat ca și taximetrist, lucru care i-a permis să învețe engleză, mult peste nivelul indonezianului de rând. Era bucuros să ne primească în casa lui pentru că putea să mai exerseze engleza, iar noi eram bucuroși că aveam o cameră unde să dormim, o baie și internet wireless (lucru rar, mai ales acasă la cineva). Discuțiile despre Indonezia și România au durat până noaptea târziu. Eram la fel de curioși unii despre alții. Am avut ocazia să petrecem o lună de zile în compania lor și ne-am apropiat destul de mult de ei. Am dormit sub același acoperiș, am mâncat aceeași mâncare și întotdeauna vom păstra aproape de inimă.
Am lipsit puțin de pe blog pentru ca am fost foarte ocupați în ultimele 3 luni. Firul poveștii noastre din Indonezia a rămas înnodat la plecarea din Bali, în 30 iunie, cu planurile schimbate de nenumărate ori, încă nesiguri pe ce dorim să facem în continuare, dar siguri că nu trebuie să plănuim foarte departe. Eram în Indonezia de mai bine de o lună, trecusem prin câteva peripeții, acumulasem oboseală pentru că ne doream să facem mai multe decât puteam și nu ne simțeam odihniți. Știam că trebuie să reducem ritmul, dar nu găseam mijloacele de a o face.
