Sibolga e mai puțin conservator decât orașele prin care am trecut în zilele anteriaore. Populația e 50% islamică, 50% creștină, localnicii sunt un amestec de batak și minangkabau, iar limba vorbită e un dialect minangkabau. La intrarea în oraș, pe mare, în larg, se puteau vedea bărci de pescuit, dar lumina era deja prea slabă ca să mai pot face fotografii.
17 Iunie: Banda Aceh – Meulaboh
Aveam la dispoziție 6 ore până la apus, pentru a parcurge 240km. Cu Furia Verde, în Sumatra, e mai greu decât pare. Peisajele din primii 80km, până în Lamno, mi-au luat respirația. Pe partea stângă, munții sunt împăduriți și crestați de văi răcoroase prin care râuri mai mici sau mai mariîși fac drum spre mare. Pe partea dreaptă, plajele cu nisip alb sunt largi, încadrate de stânci cu vegetație. Valuri mari se sparg aproape de mal, iar în larg mici insule răsar din apa azurie. Am orpit de mai multe ori să fac fotografii, cu riscul de a nu ajunge în Meulaboh, acolo unde mi-am propus să înnoptez.
12 Iunie: Insula Weh – sosirea
Din portul Ulee Lheue, din Banda Aceh, pleacă 3 bărci pe zi, dimineața, la amiază și seara. Am ajuns între două plecări, deci am așteptat vreo 3 ore până la 13:00. Am mâncat, am băut a 3-a cafea, mi-am luat biletul (aproape 4$), după care m-am învârtit pe barcă să îmi găsesc un loc. Drumul durează vreo 2 ore și pentru că la scurt timp soarele a intrat în nori, am rămas afară pe punte, cu căștile în urechi. Agitația de pe punte m-a trezit din gândurile în care eram afundat. O echipă de delfini ne însoțea, sărind în valurile create de barcă.
Am mai scris despre Padang, dar e nevoie să mai vin cu niște completări. Orașul în sine nu reprezintă un motiv pentru care să mergi în Sumatra de Vest, dar e aproape inevitabil de ocolit. Aeroportul internațional e lângă Padang și drumurile principale trec prin oraș. Dacă e să îl recomand pentru ceva anume, ar fi pentru localnici și pentru mâncare.
Un alt sfârșit de săptămână – o altă excursie cu cei de la UNAND. De data asta cei de la biroul de relații internaționale au avut inițiativa. Deși am mai fost o dată în Pariaman și pe insula Angso Duo, în urmă cu vreo 3 săptămâni, scopul acestei excursii era participarea la festivalul Tabuik.
Profesorii de la UNAND, ne-au pregătit o excursie de o zi în inima culturii Minangkabau, adică în Batusangkar. Ne-am urcat într-un autobuz plin de șarm și după vreo oră de întârzieri am pornit la drum, cu voie bună. A fost voie bună la propriu, pentru că pe drum am ascultat muzică și profesorii cântând karaoke. Prima oprire a fost la cascada Lembah Anai, pe care am mai văzut-o cu o săptămână înainte când am fost la Mifan Waterpark. Ca și atunci, am privit-o de la distanță.
Schimbasem de ceva vreme niște email-uri cu cineva de la o bază de scufundări. Mi-au răspuns că sunt interesați de internship, dar că ar trebui să ne vedem față în față. Era singurul mail cu răspuns pozitiv din zeci pe care le-am trimis în ultima lună. Oricum, ne doream și noi să vedem locul unde aveam să ne pretrecem următoarele 3 luni.
Împreună cu Yati, soția sa, și cei 3 copii, Gunawan locuiește într-o zonă mai liniștită a orașului. Sunt o familie de protestanți, deci într-o oarecare măsură, comunicarea era mai lejeră. Înainte să fie profesor la o școală din apropiere, o bună perioadă de timp a lucrat ca și taximetrist, lucru care i-a permis să învețe engleză, mult peste nivelul indonezianului de rând. Era bucuros să ne primească în casa lui pentru că putea să mai exerseze engleza, iar noi eram bucuroși că aveam o cameră unde să dormim, o baie și internet wireless (lucru rar, mai ales acasă la cineva). Discuțiile despre Indonezia și România au durat până noaptea târziu. Eram la fel de curioși unii despre alții. Am avut ocazia să petrecem o lună de zile în compania lor și ne-am apropiat destul de mult de ei. Am dormit sub același acoperiș, am mâncat aceeași mâncare și întotdeauna vom păstra aproape de inimă.
Am călătorit toată noaptea cu trenul din Bandung. Lăsam în urmă mii de luminițe, unele aproape, altele mai îndepărtate, pe măsură ce ne apropiam de Yogyakarta. Ne părea rău că mergeam cu trenul de noapte și că nu vedeam mai nimic. Aerul condiționat sufla puternic și chiar dacă ne-am înghesuit pe banchetele înguste și incomode, la un moment dat a fost nevoie să ne îmbrăcăm. La fiecare stație urcau vânzători ambulanți care își anunțau marfa zgomotos: cafea, ceai, alune, supă instant sau alte preparate. Până la 5 dimineață, când trenul a ajuns în gara din Yogyakarta, acumulasem multă oboseală. Aveam doar într-un mesaj pe telefon, indicațiile de a ajunge la o gazdă, de care am aflat abia pe tren, în noaptea aceea.
