Dacă ar fi să pun cap la cap o listă cu obiective și activități pe care merită să le faci în Padang sau în imediata vecinătate, îți recomand următoarele:
A nu se confunda cu Templul Gunug Kawi, din Sebatu. Pentru a ajunge în Tampaksiring, în principiu, trebuie urmat drumul care urcă din Gianyar spre Danau (Lacul) Batur, iar intrarea principală este pe partea stângă a drumului. Mergând spre templu cu GPS-ul de pe telefon, am ajuns la o intrare secundară, de pe un drum îngust, mai puțin circulat ce se ingusta brusc la niște plantații de orez.
Orașul Padang e destul de plictisitor. Vrem să ieșim la sfârșit de săptămână, dar socoteala de-acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg. Eram setați să mergem să ne plimbăm în afara orașului, dar ne-a prins o ploaie torențială foarte puternică. Am stat pe o terasă câteva ore până s-a oprit și ne-am decis să vizităm altceva. Așa am ajuns pe Gunung (Muntele) Padang, un deal la stânga gurii de vărsare a râului Batang Arau, în partea sudică a orașului.
După aproape 6 luni prin Indonezia, am epuizat bugetul propus pentru 2-3 luni și ne pregăteam de mers spre casă. Ne-am luat adio de la familia lui Gunawan dimineața devreme pentru că ei urmau să meargă la muncă și respectiv la școală. Rucsacul golit de tricouri lăsate amintire la cei de la baza de scufundări din Gili Air, era gata împachetat cu câteva haine subțiri, sarong-uri, haine groase pentru cele câteva zile pe care urma să le petrecem în Paris (era noiembrie, deci trebuia să avem și ceva haine mai groase), diverse cadouri primite, suveniruri, țigări cu cuișoare, câteva lanțuri cu perle, scoici și corali uscați culeși de noi de pe malul mării, condimente și alte câteva mici obiecte care ne aduceau aminte de locurile prin care am umblat.
De mult am vrut să facem o postare despre Vulcanii Noroioși din România, o curiozitatea a lumii naturale. Iată că le-a venit vremea. Pare puțin în afara subiectului ultimelor postări, dar are o oarecare legătură cu ce am scris în ultima perioadă, prin faptul că am ajuns acolo după ce ne-am obținut viza pentru Indonezia de la București.
Nu sunt multe de spus despre Bangsal. E un sat mic la Nord de Mataram, a cărui poveste, e strâns legată de cele trei Gili. E vorba de trei insule mici (Gili Air, Gili Meno și Gili Trawangan) aliniate spre vest, foarte aproape de Lombok. Foarte aproape însemnând că ajungi în vreo 20 de minute cu o barcă lentă, din cel mai apropiat punct, anume din Bangsal.
Am călătorit toată noaptea cu trenul din Bandung. Lăsam în urmă mii de luminițe, unele aproape, altele mai îndepărtate, pe măsură ce ne apropiam de Yogyakarta. Ne părea rău că mergeam cu trenul de noapte și că nu vedeam mai nimic. Aerul condiționat sufla puternic și chiar dacă ne-am înghesuit pe banchetele înguste și incomode, la un moment dat a fost nevoie să ne îmbrăcăm. La fiecare stație urcau vânzători ambulanți care își anunțau marfa zgomotos: cafea, ceai, alune, supă instant sau alte preparate. Până la 5 dimineață, când trenul a ajuns în gara din Yogyakarta, acumulasem multă oboseală. Aveam doar într-un mesaj pe telefon, indicațiile de a ajunge la o gazdă, de care am aflat abia pe tren, în noaptea aceea.
Puteam să legăm și mai repede zborul spre Indonezia (Milano – Jakarta, în 27 Mai 2013), dar înainte ne-am decis că înainte de a ajunge în Asia, nu ne-ar strica o mini-vacanță de cîteva zile în Italia. Am ajuns destul de târziu la gazda noastră din Lecco, din cauza unei greșeli (greșala mea) de organizare. De la aeroportul din Bergamo am luat trenul spre Milano și abia apoi spre Lecco, în loc să mergem la gara din Bergamo, de unde am fi avut tren direct spre destinație. Cel puțin, am aruncat o privire în gara Milano Centrale, o clădire al cărei hol principal parcă e desprins din filme SF vechi. Dacă aș fi avut obiectiv superangular sigur reușeam să fac niște fotografii mai reușite. Marcel ne-a iertat că am ajuns aproape de miezul nopții, a venit după noi la gara din Lecco și nu am stat mult la povești înainte să ne punem la somn, pe la 12:30 noaptea.
