Cocoșii cântă oricând în Gili Air. Puteți întreba pe oricine care a stat mai mult de o zi pe insulă, că acesta e unul din lucrurile care te marchează. Deschid ochii încet și îmi dau seama că nu mai pot dormi. Văd prin perdeaua care se mișcă în adierea vântului, că afară e lumină puternică. Mă mai întind puțin, mă întorc pe partea cealaltă și încerc să mai fur un minut de somn. Alt cocoș… Îmi dau seama că aud oameni forfotind prin casă sau pe-afară și decid să mă ridic. Ioana încă doarme. E mai leneșă, sau nu mai aude cocoșii. Pun apa la încălzit, știind că zgomotul fierbătorului o va trezi. Dacă nici zgomotul nu o trezește, poate o sărut. Nici așa nu merge. Pun două lingurițe de kopi lombok (cafea naturala din Lombok) în apa fierbinte, amestec și torn în căni.
– Ridică-te Ioana! E gata cafeaua!
Se mai întoarce de două ori, după care se ridică. Se spală pe față, își ia cana, iese pe balcon și se așază lângă mine pe banca din bambus. E ora 7 și ceva. Azi nu a venit papagalul alb, care ne trezea uneori. Se așeza pe același grup de palmieri din fața casei și cârâia vreo jumătate de oră – cea mai puternică sursă de zgomot din partea nordică a insulei. În parta sudică este moscheea.
Deja e cald afară, deși briza suflă ușor în frunzele palmierilor. Niște albine vin și pleacă dintr-o gaură dintre două scânduri, de la colțul balconului.
Apa de la duș nu e caldă niciodată. Oricum nu m-aș putea spăla dimineața cu apă caldă, deci e numai bună. Vine din fântână, dar e dezmorțită. Luăm câteva lucruri la noi: o sticlă mare cu apă, telefonul, țigările, masca de scufundări, niște bani, și ceva pe care să stăm. Ioana e îmbrăcată în costum de baie, cu sarong-ul legat ca o rochie, iar eu în tricou și short-ul de baie. Nu port șlapi, iar tălpile îmi sunt deja mai groase, ca de hobbit, dar încă nu am crăpături la călcâie. La amiază, când soarele bate de sus și pământul uscat se va încălzi, va trebui să fac balet în petele de umbră lăsate de copaci, ca să nu mă ard.
15 minute mai târziu ajungem la baza de scufundări. Făceam un internship la una din bazele de scufundări de pe insulă. Încep să pregătesc echipamentul pentru scafandrii care urmează să vină, după care stăm împreună cu ceilalți instructori, la o cafea la plic, la umbră, în așteptarea oaspeților. Unii ca și noi, alții ca după război, după luptele cu băutura din seara precedentă, încep să apară și mai schimbăm o vorbă cu ei. Da, e cald! Renunț neprofesional la tricou, sar în piscină și prefer să aștept să mă usc fără să mă șterg. Apare și barca, facem briefing-ul și ne mobilizăm. Ioana rămâne pe plajă pentru că nu îi place pe barcă. O înțeleg uneori – și eu m-aș plictisi doar să aștept scafandrii să iasă din apă.
Scufundarea de dimineață e mai departe de bază, probabil în jurul insulei Gili Trawangan, la vreo 20 minute pe mare. Pe drum, prefer să privesc apa limpede, turcoaz, să zăresc vreo broască țestoasă care iese la suprafață să ia o gură de aer. Curentul e slab. Facem ultimele pregătiri și sărim în apă. Liniște… Sunt eu, bulele de aer, pești de toate soiurile care se joacă printre corali și scafandrii din grupul meu, care îmi fac semn că se simt bine. Le arăt diverse vietăți și îmi place când îi văd că se bucură ca niște copii. La fel și eu, chiar dacă am mai văzut pești-frunză, țestoase, caracatițe, sepii, pisici de mare sau nudibranch (moluște gasteropode marine – ca niște melci fără carapace), întotdeauna mă încântă prezența lor delicată și maiestuoasă. Consumul de aer al grupului e bun, deci ieșim după aproape o oră. Gândul îmi stă la mâncare, dar pe drum înapoi spre bază, socializez cu oaspeții de pe barcă explicându-le câte ceva despre animalele pe care le-am văzut sub apă. Trebuie să învăț mai multe despre viața marină!
E rândul meu să merg după mâncare la Warung Muslim (warung-ul de la care ne luăm de obicei de mâncare). Toți avem aceleași preferințe ca și ieri. Ioana vrea nasi campur (orez cu de toate sau orez cu amestec de legume, tofu, un fel de carne și sos picant) porție mică, eu vreau porție mare, extra picantă, iar eu o porție mare. Sunt împachetate într-un cornet mai mare, ca și acelea în care pe vremuri, țigăncile vindeau sămânță de floarea soarelui, la piață. Mâncăm până la ultimul bob de orez, unii cu mâna, alții cu lingura. Mai bem o cafea, mai fumăm o țigară și ne mai umplem timpul cu bârfe, până se întorc oaspeții pentru scufundarea de dupmasă.
De data asta mergem mai aproape de bază. Apa e ceva mai agitată. De regulă, după-amiază suflă puțin vântul și se formează valuri. Astăzi nu sunt mari, iar curenții sunt permisivi, la fel ca dimineață. Alți pești, printre aceiași corali. Chiar dacă locul de scufundare îmi e familiar, pare diferit. Văd al treilea pește-scorpion în aceeași scufundare. La Frogfish Point sunt multe broaște țestoase, care stau liniștite, ca la siestă. Pe ele nici nu le ignor. Sunt omniprezente. Ne întoarcem la bază povestind despre ce vom face a doua zi.
Mai sunt 2 ore până la 7 seara, când se încheie oficial ziua de lucru. Nu mai contează a cui este tura lungă (night shift). Pe rând, fiecare trebuie să stăm suplimentar 2 ore la sfârșit de program, într-o câte o zi, să discutăm cu turiștii care vin să se intereseze despre scufundări. Râdem și povestim despre lucruri mărunte, în timp ce soarele apune și terasele intră în modul de noapte. Luminile colorate nu sunt puternice, iar vis-a-vis, la Zip Bar se aude muzica, ceva mai puternic ca mai devreme. E happy hour, deci berea e mai ieftină. Masa e aproape plină cu halbe de bere când vine ora închiderii. Stingem luminile, închidem ușile și ne mutăm 10 metri, peste drum, la bar. Mai vin și alți prieteni de pe insulă, instructori de la alte baze de scufundări, turiști, sau oameni perduți de câțiva ani prin Asia, fiecare cu câte o poveste mai mult sau mai puțin interesantă. Mâncăm ceva, râdem cu poftă și ne pregătim să mergem pe plaja din Nord, la o petrecere.
Muzica se aude de la distanță. O parte dintre cei care sunt acolo povestesc la bar sau pe plajă, iar alții dansează. Vedem aceleași fețe și aflăm povești sau întâmplări din alte seri. Dansăm și noi, privim stelele pentru că cerul e senin, după care mergem să ne răcorim picioarele în ocean. În noaptea asta nu intrăm să facem baie, ca acum câteva zile.
Suntem obosiți. Mai mâncăm niște napolitane, ne schimbăm hainele în care am stat de dimineață și fără să mai facem duș, ne punem la somn, pentru că mâine o luăm de la capăt. Sunetele făcute de cicak, micuțele șopârle gecko ce umblă pe tavan, sunt ultimele pe care le mai auzim înainte de cul… Ah, încă un cocoș desincronizat… Noapte bună! Visăm!
Viața pe Gili Air e dulce și are un ritm aparte: fermecător de lentă, simplă în toate aspectele, fără sens pentru cei care sunt angrenați în rutine cotidiene, dar pentru noi, un motiv de melancolie plăcută și vise despre insula exotică unde am locuit timp de 3 luni.
