Pe anumite hărți ale orașului Padang (Sumatra) am găsit câteva lubuk (iaz sau piscină naturală, de regulă pe cursul unui râu). Ca de obicei, indicațiile hărților nu sunt exacte. M-am mai documentat puțin și ne-am decis să încercăm să o găsim, pe cont propriu, fără ajutor extern. Drumul a durat mai puțin de o jumătate de oră, cu tot cu pauzele în care am mai întrebat lumea, doar ca să fim siguri că suntem pe direcția cea bună.
Cocoșii cântă oricând în Gili Air. Puteți întreba pe oricine care a stat mai mult de o zi pe insulă, că acesta e unul din lucrurile care te marchează. Deschid ochii încet și îmi dau seama că nu mai pot dormi. Văd prin perdeaua care se mișcă în adierea vântului, că afară e lumină puternică. Mă mai întind puțin, mă întorc pe partea cealaltă și încerc să mai fur un minut de somn. Alt cocoș… Îmi dau seama că aud oameni forfotind prin casă sau pe-afară și decid să mă ridic. Ioana încă doarme. E mai leneșă, sau nu mai aude cocoșii. Pun apa la încălzit, știind că zgomotul fierbătorului o va trezi. Dacă nici zgomotul nu o trezește, poate o sărut. Nici așa nu merge. Pun două lingurițe de kopi lombok (cafea naturala din Lombok) în apa fierbinte, amestec și torn în căni.
– Ridică-te Ioana! E gata cafeaua!
Împreună cu Yati, soția sa, și cei 3 copii, Gunawan locuiește într-o zonă mai liniștită a orașului. Sunt o familie de protestanți, deci într-o oarecare măsură, comunicarea era mai lejeră. Înainte să fie profesor la o școală din apropiere, o bună perioadă de timp a lucrat ca și taximetrist, lucru care i-a permis să învețe engleză, mult peste nivelul indonezianului de rând. Era bucuros să ne primească în casa lui pentru că putea să mai exerseze engleza, iar noi eram bucuroși că aveam o cameră unde să dormim, o baie și internet wireless (lucru rar, mai ales acasă la cineva). Discuțiile despre Indonezia și România au durat până noaptea târziu. Eram la fel de curioși unii despre alții. Am avut ocazia să petrecem o lună de zile în compania lor și ne-am apropiat destul de mult de ei. Am dormit sub același acoperiș, am mâncat aceeași mâncare și întotdeauna vom păstra aproape de inimă.
Am călătorit toată noaptea cu trenul din Bandung. Lăsam în urmă mii de luminițe, unele aproape, altele mai îndepărtate, pe măsură ce ne apropiam de Yogyakarta. Ne părea rău că mergeam cu trenul de noapte și că nu vedeam mai nimic. Aerul condiționat sufla puternic și chiar dacă ne-am înghesuit pe banchetele înguste și incomode, la un moment dat a fost nevoie să ne îmbrăcăm. La fiecare stație urcau vânzători ambulanți care își anunțau marfa zgomotos: cafea, ceai, alune, supă instant sau alte preparate. Până la 5 dimineață, când trenul a ajuns în gara din Yogyakarta, acumulasem multă oboseală. Aveam doar într-un mesaj pe telefon, indicațiile de a ajunge la o gazdă, de care am aflat abia pe tren, în noaptea aceea.
