Mandeh Joy Sailing trebuia sa fie un eveniment prin care autoritățile indoneziene și membri ai mediului de afaceri local și reporteri se întâlnesc și discută despre potențialul turistic al insulelor de la Sud de Padang, din sub-provincia (kabupaten) Pesisir Selatan. Noi nu am fost invitați pe criterii profesionale, ci pe criterii vizuale. La evenimentele indoneziene, precum nunți sau alte festivități, dă bine să inviți bule (oameni albi). Cu alte cuvinte, se vede că te descurci dacă ai bule printre oaspeți.
Abia după ce a început festivitatea de deschidere (cu întârzierile de rigoare) am observat că evenimentul era mai oficial decât am crezut. Aveam informații doar despre faptul că vom ajunge pe insula Cubadak, o insulă din apropierea insulelor Pagang și Sirandah, unde am mers luna trecută și că participarea e gratuită pentru noi. Barca ne-a dus rapid în Mandeh, un mic port pescăresc, aproape de Cubadak. Am fost atracția principală pe tot parcursul zilei. Lumea își făcea mai multe fotografii cu noi decât cu senatorii, rectorii sau primarii, care erau printre invitați. Au urmat alte festivități la sosirea în portul Mandeh și la cortul amplasat undeva pe deal, într-un loc cu o priveliște unică spre insule. Diverși participanți au luat pe rând microfonul pentru a-și exprima punctul de vedere. S-a mâncat bine și s-a cântat karaoke. Încă mi se pare amuzant faptul că, la fel de fel de evenimente, indiferent de importanță sau de statutul invitaților, când e vremea de cântat, se cântă. Nu conteaza dacă nu ești pe ritm, dacă falsezi sau dacă știi versurile. Poți lua microfonul, vorbești cu orchestra sau acompaniamentul și prestezi.
Din ce am înțeles din discursuri, autoritățile locale și nu numai, ar vrea să crească potențialul turistic al insulelor din Pesisir Selatan, lucru demn de admirație. Momentan, insulele sunt aproape nelocuite și destul de murdare. Găsești foarte puține facilități, iar drumul sau mijloacele de transport până pe insule sunt o întreagă poveste despre războiul nervilor. Urma să mergem pe insula Cubadak, unde știam că există un resort, al unor italieni, pe nume Cubadak Paradiso Village (în continuare, CPV). E singurul resort de genul ăsta pe o rază de cel puțin 100km, în jurul Padangului. La scurt timp după ce am venit în Sumatra am sunat acolo să vedem dacă putem merge la sfârșit de săptămână, dar prețul ne-a descurajat din capul locului. E peste bugetul nostru și ne-am împăcat cu ideea. Vizita la CPV, trebuia să fie un fel de exemplu despre cum ar trebui să se facă turismul.
Ajunși pe insula Cubadak, în mijlocul resort-ului, indonezienii au coborât și au început să fotografieze și să filmeze în toate direcțiile, inclusiv pe oaspeții din hotel, adică oamenii care au plătit suplimentar pentru intimitate. Unul din proprietarii CPV, probabil pentru a-și proteja turiștii de paparazzi, i-a rugat să nu mai fotografieze sau să filmeze. Am stat aproximativ o oră pe insulă. Cel puțin am apucat să facem o baie în mare și să respirăm puțin aer curat, înainte de întoarcerea în Padang. Am aflat peste câteva zile costul acestei rugăminți.
Într-una din următoarele zile, una dintre profesoarele noastre de la universitate, ne-a spus că a vazut-o pe Ioana într-un film pe YouTube. Curioși, am aruncat și noi o privire și citind o parte din comentarii, am observat că filmul devine viral pentru că prezintă o varinată puțin denaturată a realității. Străinii sunt acuzați că vin în indonezia și îi privează pe indonezieni de drepturi. Proprietarii CPV sunt prezentați ca niște oameni răi, care nu permit indonezienilor să vină în stațiune.
Ce mi se pare strigător la cer este de unde s-a pornit (scopul evenimentului) și unde s-a ajuns (comentariile de pe YouTube). Scopul vizitei pe insula Cubadak a fost acela de a vedea o stațiune-model, un exemplu pentru cei care vor să facă turism în zonă. CPV au menținut curățenia pe plaja închiriată, chiar și în afara ei, pe insulă, de aproape 20 de ani de când operează pe acolo. Au construit un resort care aduce profit, nu numai lor, ci și comunității locale (redevența pentru teren, taxele la primărie și alte instituții, salariile angajaților indonezieni și încurajarea afacerilor conexe), iar acum, sunt prezentați ca străini obraznici, care folosesc terenul indonezian și interzic indonezienilor să vină pe insulă.
Mentalitatea omului de rând indonezian e ca la noi. Când nu poți sau nu vrei să faci ceva, dai vina pe vecini sau pe străini, spunând că încearcă să te priveze de drepturi. Multă lume cu care am vorbit, încearca să justifice problema pe motivul că poporul încă se resimte după perioada în care au fost colonizați. Într-un fel e normal. Și la noi există o repulsie generală vis-a-vis de maghiari, poate din motive similare, iar dacă această problemă e încurajată de mass-media, nu avansăm deloc, ci rămânem doar cu frustrările inutile și complexul de inferioritate. Aici însă, pe lângă gândurile legate de perioada colonialistă, oamenii sunt mai leneși. Și ei o recunosc. Din cauza asta au învățat să găsească scuze, când trebuie să facă ceva. Sunt experți în scuze sau în a găsi motive și metode de fofilare. Poate acesta e motivul pentru care nimeni nu face nimic să schimbe punctul de vedere al documentarului, chiar dacă organizatorii evenimentului au plătit pentru realizarea acestuia. Pâna acum singurii câștigători sunt cei care au realizat filmul pentru că de la o zi la alta, numărul de vizualizări crește exponențial.
Atenţie SUMATRA! Am pus cap la cap locurile prin care am trecut, cu linkuri spre articolele din blog corespondente:
