Ultima redută în războiul cu gândacii de bucătărie

La începutul șederii în Padang, stând de vorbă cu niște băieți dintr-un club MAPALA, de undeva de sub mobilă, a ieșit un gândac de bucătărie (kecoa) dezorientat. Ioana s-a urcat pe scaun, eu am așteptat să văd ce se va întampla, iar unul dintre băieți s-a ridicat liniștit, l-a prins în mână și la adus mai aproape să îl vedem mai bine. Nu eram curioși, dar cred că baiatul s-a gândit că am fi. Ioana s-a agitat, eu l-aș fi omorât de la distanță (pe gândac), dar băiatul l-a eliberat la câțiva metri mai încolo. Mi-am propus ca într-un an, să ajung la acel nivel de toleranță, la care să îi pot prinde și eu în mănă, fără să mi se facă piele de găină, sau greață, ca și cum am fi amici.

Gândacii de bucătărie sunt omniprezenți. Atât timp căt vor exista oameni, vor fi și ei prin preajmă. Cu cât locul e mai insalubru, cu atât șansele sunt mai mari să fie și gândaci. Dar nu e o condiție. Pot apărea din canalizarea publică, crăpături, chiuvete sau scurgeri din băi, chiar și în cele mai curate locuri. Uneori sunt însoțiți de prietenii lor, șobolanii. Rezistă mai mult ca alte insecte când sunt spray-ați cu spray anti-insecte și pocnesc când sunt striviți. Indonezienii, mai ales în mediile mai sărace, copilăresc știind că e o insectă care nu provoacă daune. Cineva mi-a povestit că în copilărie, se jucau cu ei, probabil cum ne jucam și noi cu furnici, bondari sau mămăruțe. Asta m-a motivat și mai puternic…

Când eram în Bandar Lampung, la întoarcerea din Jakarta, am avut ocazia să trec câteva etape ale procesul de împrietenire cu bietele necuvântătoare. Într-o seară, cât am stat la un coleg, tocmai se întorsese din vacanță o colegă de-a acestuia și luându-ți casa în primire, a văzut un gândac. L-a chemat pe colegul meu să o ajute, iar el, intrând în camera ei, sub privirile mele din tocul ușii, a mai descoperit vreo doi care încercau să se ascundă. A luat spray-ul (tub mare de vreo 500ml) și am început toți trei vânătoarea de gândaci.

Casa era compusă dintr-un hol mare, două dormitoare, o bucătărie dezordonată, o baie destul de infectă și un patio (terasă între ziduri) cimentat, unde era plantă neîngrijită, un dulap si niște plasticuri aruncate într-un colț.

Nivelul 1: Fata striga pițigăiat când vedea câte unul, iar noi încercam să îl pleznim cu o mătură sau să îl stârpim cu spray-ul. Schimbam spray-ul de la unul la altul pentru că părea o metodă de a ucide mai elegantă. Făcusem curat prin casă, prinsesem câțiva lucrând în echipă și treptat restrângeam aria la terasă, acolo de unde intuiam că veneau. Încurând războiul avea să se termine.

Nivelul 2: Pe terasă nu era foarte multă lumină, dar când mai zăream câte unul, îl omoram încercând să găsim sursa. Am dat cu spray pe plantă și pe după dulapul umflat de la umezeală. Unul s-a ascuns în ușa de la terasă, dar am dat cu spray prin gaura în care intrase. Am renunțat la mătură pentru că era mai simplu să îi calc (eram în șlapi). Dacă era vreunul mai obraznic și se urca pe perete sau pe vreo altă suprafață verticală, foloseam, pe rând, tubul de spray. Câțiva gândaci mai târziu, spray-ul s-a terminat. Fata și băiatul au plecat până la magazin să cumpere altul, iar eu am ieșit din casă pentru a fuma o țigară. Deja bătusem recordul ca număr de gândaci uciși într-o singură sesiune. S-au întors cu 2 spray-uri.

Nivelul 3: Am ciulit urechea și am auzit un sunet slab din dulap.

– Folosești dulapul ăsta, întreb curios.

– Din când în când, răspunde.

– Ce e în el?

– Mâncare…

Și ea lipsise cam o lună… Am scuturat dulapul și am auzit din nou sunetul. Am dat cu spray într-o gaură din dulap și s-a lăsat liniște. „Acela e focarul”, mi-am spus, după care am deschis ușa. Când s-a făcut lumină, au început să mișune de printre, prin și din pungi, căutându-și cale de ieșire. În interiorul dulapului foloseam spray-ul încontinuu, de parcă vopseam. I-am gazat fără milă. Pe cei care ieșeau prin față încercam să îi calc. Dacă fugeau pe perete, îi prindea colegul care era poziționat ceva mai aproape de ușă terasei, ca să nu pierdem teren.

Nivelul 4: Parcă nu se mai opreau. Fugeau în toate direcțiile, iar noi îi călcam de parcă eram la șotron. Pierdusem teren pentru că o parte dintre ei au reușit să treacă în restul casei. Când am călcat pe unul, zeama neagră din el m-a stropit pe celălalt picior. La început era rece, dar apoi locul s-a înfierbântat puțin. Poate doar mi s-a părut, dar nu am avut timp să mă șterg. Numărul victimelor de război era deja de câteva zeci și treptat recâștigam terasa. Când credeam că am rezolvat problema, mai apărea de undeva câte unul sau doi, dar numărul supraviețuitorilor era tot mai mic. Nu am luat prizonieri. Am călcat și am dat cu spray pe toți pe care i-am văzut. Era doar o joacă, pentru că ce-a fost mai greu trecuse.

Nivelul 5: Am văzut o gaură de canalizare, acoperită rudimentar cu o sticlă de plastic.

– Ce e acolo, întreabă colegul

– Probabil e scurgerea de la terasă, răspund.

„Sigur de-acolo au venit” zic eu și scot sticla din scurgere, ca să constat că acolo era căsuța lor. Unul – călcat. Doi – spray, iar apoi călcat. Trei – călcat. Patru-cinci – spray și călcați. Priveam uimit cum ieșeau tot câte doi-trei deodată și fugeau care-ncotro. Unii se urcau pe pereți, dar îi readucea colegul cu picioarele pe pământ, folosind spray-ul. Eu încercam să prind cât mai mulți sub talpă, pentru că era metoda cea mai sigură, în timp ce dădeam rafale de spray, pe canalizare în jos. În haosul creat îmi mai treceau și peste picioare, deci am realizat contact fizic. Alții zburau în jurul nostru, iar noi ne feream și încercam să îi prindem în raza spray-ului. N-aveam timp să ne gândim la ziua de mâine. Am pierdut din nou teren, dar mai târziu l-am recuperat.

Bătălia a fost crâncenă – un măcel, iar cadavrele erau peste tot. Nu ne dădeam seama dacă mirosul era de la ei sau de la canalizarea deschisă. Am ținut ultima redută cu stoicism și am învins inamicul. Numele și faptele noastre de vitejie din acea seară vor fi păstrate în analele istoriei și cântate de generațiile viitoare.

Câteva zile mai târziu, după ce am ajuns în Padang, în casa din care lipsisem aproape două luni, am surprins un gândac de bucătărie pe care l-am călcat desculț, să îl simt mai bine, dar până în ziua de azi, nu mi-am învins atât de mult repulsia față de ei, încât să iau unul în mână.

2 thoughts on “Ultima redută în războiul cu gândacii de bucătărie

  1. Seamana cu ai nostri , doar ca mai mari. Stai sa ii vezi pe aia din America American Cockroach. Aia ajung si la 5cm si mai si zboara.

    Problema e alta. Gandacii astia transmit tot felul de boli altfel nu as avea treaba cu ei. Nu prea pot intelege cum asiaticii aia se joaca cu ei si ii iau in mana sau de ce…

Leave a Reply