31 Mai: Padang Sidimpuan – Balige. Un ghinion nu vine niciodată singur
Nu aveam timp de fotografii. Nici chef. Plecasem cu întârziere din cauza incidentului cu telefonul. La o benzinărie, m-am oprit să îmi schimb parolele de la conturile Yahoo, Google și Facebook. Drumul a fost mediocru pentru că oscila dintr-o extremă în alta, fie bun, fie oribil. M-am oprit să mănânc înainte de Tarutung, la 100km de la plecarea din Padang Sidimpuan. La warung aveau două feluri de preparate din porc: Babi saksang (un fel de tocană cu bucăți de carne de porc, gătită în sânge de porc, cu numeroase condimente) și Babi Panggang (felii subțiri de carne la grătar, cârnăcior și un fel de caltaboș, servite cu unul sau mai multe sosuri). Le-am gustat pe ambele, dar primul mi s-a părut extraordinar.
M-a ademenit niște carne de porc atârnată la o gheretă la marginea drumului. Locuitorii din jurul Lacului Toba (eram deja destul de aproape), sunt majoritar creștini deci mănâncă și carne de porc (babi). Încă de mai devreme de pe drum, în satele de pe marginea drumului vedeam biserici în loc de moschei. Era o schimbare interesantă a peisajului rural. Ca trecător, observam femeile și fetele fără hijab (năframa de pe cap), în pantaloni scurți sau în fuste. De mult nu văzusem picioare neacoperite, dar mai ales nepăroase. În Padang, unde locuiam în mod normal, se mai întâmpla ca în anumite posturi, să surprind picioarele neepilate ale fetelor sau femeilor tinere, care parcă îmi făceau concureță. Eu sunt un individ cu păr pe picioare, dar băiat și dacă mă bronzez, parul mi se îmblonzește. Al lor era închis la culoare, ca și cel de pe cap, indiferent de nuanța pielii.
Undeva, pe drumuri, am oprit să fotografiez un grup de doamne ce umblau tacticos pe marginea drumului. Erau îmbrăcate în haine colorate, combinând batik-ul cu dantela, unele ținând câte o eșarfă țesută pe umăr. Veneau de la biserică, spuneau, și astfel mi-am dat seama că e duminică. În afară de vestimentație și mâncare, faptul că mergeau la biserică în loc de moschee, nu schimba cu nimic ecuația. Casele simple arătau la fel, warung-urile arătau la fel, în curți bahaosul era la fel de mare, buzile erau tot buzi turcești, în care torni apă cu ulcica, deci un fel de „aceeași Mărie, cu altfel de pălărie”.
Casele tradiționale sunt diferite față de cele din Sumatra de Vest. Forma acoperișului, motivele sculptate sau desenate pe fațadă au o semnificație pe care nu am pătruns-o. Știam că abia am ajuns în apropiere de Lacul Toba și voi avea timp suficient să le fotografiez în zilele următoare. Aveam senzația că anumite construcții tradiționale nu erau altceva decât un fel de morminte în care erau puse rămășițele strămoșilor, dar la momentul respectiv nu întrebasem pe nimeni dacă intuiția mă ducea în direcția corectă. Mă grăbeam spre Parapat (pe malul estic al lacului). La momentul respectiv, credeam că voi ajunge, până la miezul nopții.
Dacă ziua a început cu telefonul furat, coborând spre Balige, un mic oraș-port de pe malul lacului Toba, unul dintre șuruburile care ținea portbagajul pe scuter a cedat, cel mai probabil din cauza gropilor. Am oprit la mai mulți reparatori de orice de pe marginea drumului, fără rezultat, până când, într-un final, m-a ajutat un băiat de la o spălătorie. Știam ce aveam de făcut și știam că operațiunea îmi ia vreo oră, dar dacă nu rezolvam problema, riscam să rup și cel de-al doilea șurub. A fost o prioritate pentru care am fost nevoit să înoptez în Balige.
Până să ajung să negociez cazarea la 70.000IDR (aproximativ 5$), la Hotelul Bahagia, am încercat în alte câteva bombe cu baie pe hol și camere cu geamuri mici sau fără geamuri, unde probabil aș fi rămas dacă mă plăteau ei pe mine. Călătorind, în multe locuri din Indonezia am dat peste hoteluri de cea mai joasă speță, și nu înțelegeam de ce prețul e la fel sau infim mai mic decât la opțiunile imediat superioare calitativ. Tariful la ora a elucidat misterul. Sunt genul de spelunci unde se ascund cuplurile tinere pentru a păcătui înainte de căsătorie. Dacă se întâmplă după căsătorie, bărbații încearcă diversitatea „peștelui din baltă” sau, de cele mai multe ori, ajung la loc călduț cu vreo prostituată (kupu-kupu malam = molie/fluture de noapte). Încăperile sunt înșiruite pe holuri lungi și întunecoase, cu câte o fereastră mică sau fără fereastră, patul poate fi o saltea îmbâxită sau o mochetă întinsă într-un colț, de regulă miroase a mucegai, iar baia e pe hol, la fel de întunecoasă și neprimitoare. Dar cine merge acolo pentru aspectul hotelului, când centru atenției se întinde pe mochetă în cameră?
Se întunecase când am intrat într-un astfel de hotel, căutând un loc de odihnă și m-am intersectat cu un cetățean mai în vârstă, care mi-a zâmbit, dar fiind în indonezia, unde lumea zâmbește destul de des, nu am intrat la interpretări. Nu era nici un zâmbet pervers, ci mai degrabă un zâmbet prietenesc, care s-ar fi continuat cu un înclinat de cap și un Hello Mister, de care am avut parte de sute de ori în Indonezia. A plecat pe scuter, iar aleasa lui a luat-o la pas, pe strada slab luminată, fără să se salute sau să privească înapoi. Aceste hoteluri obscure sunt prezente chiar și în cele mai islamice orașe și mi-au stârnit un oarecare interes, dar nu era atunci momentul să aflu mai multe.
1 Iunie: Balige – Parapat – Tuk-Tuk. Lacul Toba și Insula Samosir
La prima oră am mers până în piața din spatele hotelului unde m-am cazat. Povestind cu niște doamne sub umbrela unde mi-am băut cafeaua, am aflat de un punct de belvedere din apropiere, dar care nu era în direcția mea de mers. Aveam doar 53km de parcurs până în Parapat, deci nu mă grăbeam foarte tare. Pe drum am oprit de mai multe ori pentru fotografii și primul lucru pe care l-am făcut după ce am ajuns în port, a fost să mă respect cu o porție de babi saksang. E mai bine să iei decizii cu burta plină.
În Parapat sunt două porturi mici, aproape unul de celălalt. Tiga Raja (tradus, Trei Regi) este pentru bărcile ce merg spre Tuk-Tuk, iar Ajibata pentru cele ce merg spre Tomok, ambele destinații pe Insula Samosir, anume acolo unde îmi doream să ajung și eu. Știam care e prețul corect, dar în Tiga Raja, la singura barcă din port, mi s-a cerut dublu pentru că eram străin, deci am mers în Ajibata și pentru prețul corect de 18.000IDR (sub 1,5$), i-am lăsat să îmi urce scuterul pe barca spre Tomok. Odată ajuns pe Samosir, nu mă deranja să fac încă 4km în plus (distanța dintre Tuk-Tuk și Tomok).
Lacul Toba a apărut în urmă cu aproximativ 75.000 de ani, în urma unei erupții vulcanice de proporții, cea mai mare din ultimii 25 de milioane de ani. Asta pentru cine nu crede că Pământul a apărut de luni până sâmbătă. Are 100km lungime, 30km lățime, e situat la 905maltitudine, cel mai adânc punct se află la 505m și este cel mai mare lac vulcanic din lume. În mijlocul lui se află insula Samosir, care este de fapt o peninsulă, pentru că este legată de Sumatra printr-un istm îngust în partea vestică. Samosir este cea mai mare insulă din interiorul unui lac, din lume. Pe Samosir există alte două lacuri, Aek Natonang și Sidihoni, care doar așa de dragul cuvintelor, sunt lacuri aflate pe o insulă (Samosir), care se află într-un lac (Toba), care se află pe o insulă (Sumatra). Pe șosea, drumul care înconjoară Lacul Toba, are aproape 300km lungime, iar cel din jurul insulei Samosir 117km. Voi reveni la aceste drumuri mai târziu.
Vremea era grozavă când am coborât de pe vaporaș, o oră și jumătate de la plecarea din Parapat. Înainte să caut homestay-ul unde m-am cazat, am dat o tură prin Tuk-Tuk. E un mic sat sau stațiune, plină de hoteluri și homestay-uri, aflat pe coasta vestică a insulei Samosir și e principala destinație a celor care vizitează zona pentru câteva zile. Acolo m-am cazat și eu. Tuk-Tuk e comparat cu de unele ghiduri turistice cu Kuta Bali, dar din punctul meu de vedere, în afară de proporția de turiști străini versus localnici și faptul că ciupercile halucinogene se vând la tot pasul, nu au nimic în comun. Seamănă mai degrabă cu Gili Air sau Kuta Lombok. Pe jos, se poate parcurge cam într-o oră, asta dacă nu te împădurești într-unul din barurile sau restaurantele de pe dreapta și stânga drumului.
M-am cazat pentru câteva zile la Liberta Homestay, recomandat de niște prieteni cu care gândesc la fel în ceea ce privește opțiunile de cazare. Intrat în curte, mi-am dat seama că am făcut o alegere bună. O parte dintre căsuțe au fost case tradiționale, desfăcute grindă cu grindă și mutate din locul originar. Camerele sunt spațioase, paturile sunt imense, toate au baie proprie, unele au balcon, wifi-ul de la restaurant ajungea până în cameră, prețurile la mancare și băutură sunt decente spre mici. Dacă aveam nevoie de apă caldă, cazarea pentru o noapte ar fi costat 70.000IDR (aprox 5$), dar fiind obișnuit cu dușuri reci, mi-au făcut un preț mai bun, anume 55.000IDR (4$). În restul zilei, până seara târziu, m-am relaxat pe malul lacului, profitând de vremea bună.
2 Iunie: Insula Samosir. Judecată, execuție, canibalism – rețetă pentru o viață sănătoasă
M-am reîntâlnit cu două colege. Ele veniseră cu autobusul din Padang, după terminarea festivității de încheiere a bursei Darmasiswa. Stabilisem să facem o plimbare prin împrejurimi. După ce am tras de cafea până la jumătatea zilei, și-au închiriat și ele un scuter și am pornit, spre Nord, în jurul Insulei Smaosir. Nu după mult timp, o ploaie ușoară ne-a obligat să poposim la un restaurant, tot pe malul lacului.
Primul obiectiv turistic pe care l-am văzut a fost la Batu Kursi Raja Siallangan (Scaunele de piatră ale Regelui Siallangan), în Ambarita. Acesta conducea grupul etnic Simalungun, care la rândul lor făceau parte din etnia Batak (despre care am mai vorbit aici). Casele din incintă sunt case tradiționale, reconstruite din lemn (cele originale au ars), decorate cu diverse motive (gorga) și după aparențe (sandalele lăsate afară la baza scărilor), încă erau locuite. Casele tradiționale batak sunt ridicate pe piloni, nu doar pentru a fi ferite de umezeală ci și pentru că partea de jos oferea adăpost animalelor din gospodărie. Intrarea în casă va fi întotdeauna mai mică pentru ca oaaspeții să se aplece, în semn de respect, atunci când cacă pragul. Pot găzdui între 3 până la 6 familii, în funcție de dimensiune.
Ansamblul de scaune din piatră de la umbra copacului din mijlocul curții reprezintă tribunalul vremurilor respective. Acuzatul era așezat pe scaunul cu cea mai joasă poziție, în prezența regelui (șeful comisiei de judecată), în prezența membrilor curții de judecată, după cum urmează: consilierii regelui, câțiva lideri din alte sate invitați ca martori, șamanul și a fetele regelui.Rezultatul judecății putea avea mai multe consecințe: libertate, dacă era găsit nevionovat (dar am senzația că nu se întâmpla prea des), plătea de 4 ori ce a furat (dacă își permitea), devenea sclavul regelui (dacă era prea sărac) sau era închis sub una dintre casele din sat, în partea de jos, dacă era vorba de o infracțiune gravă (viol, adulter sau crimă). Era închis la nivelul animalelor, deoarece pentru faptele grave își pierdea statutul de om și devenea animal. Până la momentul executării sentinței, oamenii din sat puteau să îi facă ce vor (să îl scuipe, să îl lovească, dar să nu îl omoare, pentru că astfel îi călcau pe urme). Execuția publică avea loc la câțiva mertri distanță, într-un alt ansamblu de scaune din piatră. Primea o porție de mâncare, pe care o mânca acoperit doar în părțile intime, cu mâinile și picioarele legate (ca un animal), după care urma execuția propriuzisă, în care vinovatul era tăiat de către călău până murea.
Partea frumoasă abia acum începe. Daca era vorba de crime grave, călăul asezona tortura cu zeamă de lămâie, pentru o durere mai intensă. I se tăia capul, se colecta sângele, inima și alte organe interne erau tăiate mărunt, aruncate în bolul cu sânge, peste care se mai adăuga zeamă de lămâie. Regele mânca primul din bolul respectiv pentru a îți arăta curajul și pentru a-și crește puterea, iar mai apoi ceilalți participanți puteau să savureze și ei din cocktail. Contrar așteptărilor, ca și în alte culturi, canibalismul era o formă de pedepeapsă, nu un mod de a-ți astâmpăra foamea. Decăzut din regnul uman, corpul vinovatului rămânea afară timp de o zi și oricine dorea, putea lua o bucată de carne, să o consume, să îi dea foc, să o calce în picioare sau să o arunce. Cadavrul era apoi aruncat în lac și nimeni nu avea voie să se spele sau să bea apă timp de 7 zile. Capul era atârnat la intrarea în sat, în semn de avertisment pentru cei care erau tentați să comită infracțiuni, iar pentru cei din alte sate să se sperie și să nu atace. Chiar și numele satului, Ambarita, înseamnă celebru, cunoscut sau toată lumea știe. Ultima execuție a avut loc în secolul al 19-lea, înainte de sosirea misionarilor creștini.
Înainte de lăsarea serii am mai băut o cafea la plaja Pasir Putih (în traducere: nisip alb), plajă care conform unui ghid indonezian, se compară cu plajele din Bali. Poate, cu cele nasoale, dar eu îmi amintesc altfel plajele din Bali. Revenit la homestay, am ieșit la o bere cu niște canadieni care erau și ei cazați acolo, ocolind pe jos stațiunea Tuk-Tuk, în cautare atracțiilor serii. Era relativ pustiu, dar măcar am reușit să schimbăm câteva vorbe cu niște indonezieni care frigeau un pește, pe trotuar, în fața unui mic magazin.
3-5 Iunie: Lacul Toba văzut de pe metereze
Lacul Toba inspiră leneveala. Atmosfera e foarte relaxată, mâncarea e grozavă, iar prețurile sunt mici. Am pornit cu scuterele în direcția opusă, spre sudul insulei. Prima oprire a fost în Tomok, la mormântul regelui Sidabutar (un alt rege al unui alt trib). Trecând pe o străduță plină de magazine cu suveniruri, am găsit poarta pe care o căutam. Mormântul e un sarcofag din piatră, între altele mai mici, pe care le-am vizitat în câteva minute.
La ieșirea din Tomok, șoseaua începe să urce. Chiar la început e drum pietruit, dar după ce am dat de asfalt nu am mai întâmpinat dificultăți decât la sfârșit, pe porțiunea ce coboară spre satul Onan Runggu. E unul dintre cele mai frumoase drumuri pe care am fost vreodată. Pe măsură ce urcam puteam admira lacul în toată splendoarea lui. Cu cât urcam mai sus, cu atât cuprindeam în aria vizuală, tot mai multă întindere de apă. Păsări de pradă stăteau în suflul cureților ascendenți. Sus pe coamă cresc pini, printre care pășteau vite și ocazional apărea câte o casă din lemn, cu scutere murdare parcate în față.
La un punct de belvedere am băut o cafea, în timp ce schimbam niște impresii cu o doamnă roșie în gură și cu dinții stricați de la mestecatul de frunze de betel (sirih, în indoneziană). E o activitate populară în multe zone din Asia. Amestecate cu diverse condimente (nuci de areca, tabac, cuisoare sau altele), frunzele oferă consumatorilor senzații euforice. Consumatorii sunt ușor de recunoscut după scuipatul sau salivă roșie, ori după dantura stricată. Priviți spre exemplu, în filmul de mai jos, ce bine se simțeau aceste doamne pe care le-am întâlnit pe drum, câteva zile mai târziu, după ce am plecat de la lac. Cu o eficiență demnă de invidiat, spărgeau nuci de macadamia, pe prispa unei case și mestecau frunze de betel. Una dintre ele, ceva mai trecută prin viață, mi-a propus să o iau cu mine pe fiica ei, trecută de 20 de ani. I-am arătat inelul și i-am răspuns în glumă: O nevastă e de-ajuns pentru vârsta mea.
Revenind la șoseaua de coastă, așa de mult mi-a plăcut, încât după ce am mâncat o porție de nasi goreng (orez prăjit) în Onan Runggu, m-am întors în Tuk-Tuk pe unde am venit, să mai prind încă o dată panoramele, dar în altă lumină. Înțeleg acum de ce Lacul Toba e bijuteria Sumatrei și cu această ocazie am decis să iau o pauza de relaxare, deci ziua următoare mi-am petrecut-o în curtea homestay-ului, fără să fac mare lucru. Pe durata șederii la homestay am avut timp să reevaluez situația și planurile pentru zilele următoare.
Știam de încă un loc cu priveliște unde îmi doream să ajung și după ziua de repaos, m-am urcat din nou pe scuter și am pornit spre Tele. E un punct panoramic de pe partea vestică a calderei, la care am ajuns după mai bine de o oră. M-a prins ploaia pe drum, dar la 5 minute după ce am ajuns, norii au început să se împrăștie, făcându-i loc treptat soarelui de dupămasă. Am făcut multe fotografii, atât acolo cât și pe drumul de întoarcere spre insula Samosir. Era ultima zi la Toba, iar lacul mi-a permis încă o dată să îi admir măreția.
Găsiți locația obiectivelor de mai sus pe harta cu punctele de interes din Sumatra. Despre cascada de la sfârșitul albumului foto, vă povestesc în postarea care urmează.
Atenţie SUMATRA! Am pus cap la cap locurile prin care am trecut, cu linkuri spre articolele din blog corespondente:
Pingback: Lacul Titicaca – orașul Puno, ceai de coca, insulele plutitoare Los Uros și insula Taquile | PlecațiDeparte.ro