De-aici, din România, mă gândesc cu plăcere la cascadele pe care le-am vizitat cât am stat în Sumatra. Sunetele din junglă se estompau pe măsură ce mă apropiam de căderea de apă, iar aerul devenea mai răcoros, mai plăcut, în apropierea acesteia, ca și cum m-ar fi chemat să fac baie. Însă, nu a fost cazul cascadei Gadih Ranti, din Sumatra de Vest.
Am călătorit toată noaptea cu trenul din Bandung. Lăsam în urmă mii de luminițe, unele aproape, altele mai îndepărtate, pe măsură ce ne apropiam de Yogyakarta. Ne părea rău că mergeam cu trenul de noapte și că nu vedeam mai nimic. Aerul condiționat sufla puternic și chiar dacă ne-am înghesuit pe banchetele înguste și incomode, la un moment dat a fost nevoie să ne îmbrăcăm. La fiecare stație urcau vânzători ambulanți care își anunțau marfa zgomotos: cafea, ceai, alune, supă instant sau alte preparate. Până la 5 dimineață, când trenul a ajuns în gara din Yogyakarta, acumulasem multă oboseală. Aveam doar într-un mesaj pe telefon, indicațiile de a ajunge la o gazdă, de care am aflat abia pe tren, în noaptea aceea.
Întotdeauna am perceput Bucureștiul ca pe un mare oraș în care nu mă pot orienta. Am fost de câteva ori până acum, niciodată nu am stat mai mult de o zi și de fiecare dată aveam o părere puțin mai bună decât înainte, dar nu mă puteam orienta. E adevărat, nu m-am plimbat pe străzi cu harta în mână, iar faptul că metroul te duce cel mai rapid dintr-o parte în alta, nu înseamnă că știi exact unde trebuie să ajungi după ce ieși din subteran. Am ajuns la apartament cu GPS-ul și ne-am pus la somn relativ tarziu. A doua zi aveam programarea la ambasadă. Ne rezervaserăm 3 zile în București, dar am rezolvat problema cu viza în câteva ore.
Shashin Error:
No photos found for specified shortcode